Nu poti schimba lumea, dar uneori poti sa o faci mai buna, macar pentru o vreme. Iar un zimbet de copil sau binecuvintarea unui batrin pot transforma, fie si pentru o clipa, iadul in rai. O piine sau o cana de zahar pot indulci amarul zilnic al unei vieti sortite parca saraciei vesnice. O lectie pe care putini dintre noi o stiu si care nu se invata; numai sufletele alese, cu credinta in Dumnezeu si speranta in mai bine, pot sa uite de nepasarea si egoismul care ucide omenia. Iar pentru cititorii Gazetei de Sud, solidaritatea nu este o vorba in vint, iar marinimia nu e o ofensa. Pentru ca ei au inteles ca tot ceea ce ne defineste ca oameni este tocmai… omenia. Iar cei coplesiti de saracie, care traiesc nestiuti linga noi, sint semeni de-ai nostri. O mina intinsa la nevoie este gestul care ne apropie pe unii de altii si pe toti de Dumnezeu.
„Piinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua, Doamne!“
Pe micuta Andreea, fetita de un an si opt luni, si pe fratele ei, Marian, de trei ani si jumatate, cititorii Gazetei de Sud i-au cunoscut in urma cu doua saptamini. Doi copii saraci, cu parinti saraci; o zestre blestemata, mostenita din generatie in generatie si care le stigmatizeaza destinul. In plina iarna, micutii era desculti si flaminzi; de citeva ori pe zi, un codru rece de mamaliga le amagea foamea. Iar cocioaba statea sa cada pe toti patru….
Poate a fost sa fie magia Craciunului, spiritul crestinesc sau solidaritatea omeneasca, dar lipsurile zilnice si traiul chinuit al celor doi copii nu i-au lasat indiferenti pe oameni. Oameni adevarati, supusi si ei necazurilor si neajunsurilor, dar care au gasit puterea de a darui din putinul lor. Ei nu au ramas nepasatori fata de fetita desculta, muscind din codrul de mamaliga si gindind ca, macar pentru o vreme, micutii vor duce o viata normala, au pus mina de la mina si i-au ajutat pe cei mai saraci decit ei. In dimineata geroasa de decembrie, cind reporterii GdS au ajuns iar la Morunglav, in fata cocioabei in care locuia familia Lauer, Andreea era la fel de desculta, de frumoasa si de infometata, iar Marian, la fel de flamind si de timid. Mama lor, Mariana Sperius, a ramas fara grai; cu greu a inteles ca oameni pe care nu i-a vazut niciodata s-au gindit la ea, ca daruri la care nu s-a asteptat i-au alinat saracia. Hainute pentru copii, pentru ea si sot, alimente indispensabile (legume, ulei, orez, faina), fructe, paturi si perne si mai ales piine, „delicatesa“ de care copiii fusesera lipsiti prea multa vreme, toate au ajuns la ei intr-o zi la fel ca oricare alta, dar care pentru ei a fost „Sarbatoare“. Donatia enoriasilor din parohia Sfintul Calinic Cernicanul din Valea Rosie, Craiova, a insemnat, pentru copiii Lauer, o masa indestulata si haine potrivite. O sansa pentru a iesi teferi din iarna.
Gazeta de Sud a directionat darurile enoriasilor
Enoriasii din Valea Rosie sint deja cunoscuti pentru omenia cu care ii ajuta pe nevoiasi; nu o data, din putinul lor au daruit celor mai saraci decit ei. Si pentru ca putini dintre ei ii cunosc pe cei care au nevoie de ajutor, care traiesc in lipsuri, undeva, la zeci sau sute de kilometri, Gazeta de Sud a fost cea care a directionat marinimia si darurile enoriasilor. La anul, credinciosii din Valea Rosie vor avea biserica lor; un asezamint mitropolitan de caritate, care va cuprinde, pe linga biserica propriu-zisa, si o capela, o cantina sociala pentru flaminzi, cabinete medicale, o gradinita, spatii de cazare, citeva ateliere mestesugaresti, clopotnita si ageasmatar. Un complex intreg pentru ajutorarea celor sarmani, singuri sau bolnavi. Construind acest asezamint, Mitropolia Olteniei, enoriasii si Primaria Craiova vor aduce o raza de speranta in negura saraciei in care se zbat prea multi romani.
Surprinsi de gestul umanitar al cititoarelor Gazetei de Sud, doi batrini nu au putut decit sa murmure:
Saru’ mina, doamna!
In batatura pustie ca si viata lor, Dina si Gheorghe Stanciu, din Dobromira, mai ieseau, cind se putea, sa se uite peste gard, in susul ulitei, de unde asteptau sa vina Corina, nepoata lor plecata de la Craciunul trecut. La cei 80 de ani pe care-i numara din ce in ce mai greu, batrinii nu-si amintesc sa fi avut vreo zi fericita. Saraci de la parintii care nu le-au putut da de zestre decit un pogon de pamint, Dina si Gheorghe nu si-au mai putut rostui decit o camaruta de paianta, in care si-au crescut singurul lor copil.
S-a dus si ultima bucurie
Dupa ce baiatul batrinilor s-a imbolnavit de plamini, a venit tot in camaruta parintilor, sa-si traiasca ultimele zile. Femeia cu care se insotise l-a parasit si-i lasase in grija si fetita care nu avea decit citeva luni. Batrina Dina a crescut-o cu greu pe Corina, cerind cu strachina de pe la oamenii care mai aveau ceva de dat si purtind-o cu sine pe cimp, la munca. „Atunci cind s-a facut mare si noi aveam nevoie de ajutorul ei, si-a strins lucrurile pe care le cistigase carind apa pentru mortii din sat si a plecat la Craiova, la mama care o parasise cu multi ani in urma“, spune cu lacrimi in ochi batrina Dina.
De atunci a trecut mai bine de un an, iar bunicii Corinei o asteapta in fiecare zi. Ei vor sa o mai vada macar o data pe cea pentru care au ramas de multe ori nemincati. Dada Dina, cum ii spun vecinii, stie ca fata se rusineaza cu saracia lor si cu nici un chip nu ar vrea sa-i fie povara. De cind s-a imbolnavit Gheorghe si trage sa moara, batrina il pazeste zi si noapte de frica sa nu se duca fara luminare.
Uluita de gestul unor straini
Despre saracia cumplita in care traiesc cei doi batrini, Gazeta de Sud a mai scris cu putin timp in urma. Durerea si tragedia celor doi au gasit ecou in inimile semenilor si i-au impresionat tot pe batrini. Doua doamne pensionare, Emilia Mazilu si Nicoleta Nedelciuc, din Craiova, au tinut sa-i ajute din putinul lor. Alimente, bani si haine groase pentru iarna, care nu prisosesc prea mult nici unui pensionar, le-au fost daruite din toata inima celor doi batrini din satul Dobromira. Dna Emilia Mazilu a tinut sa aduca personal darurile pentru bietii batrini. Uluita de gestul unor straini, batrina Dina nu a mai putut ingaima decit un „Saru’ mina, doamna!“, in timp ce lacrimi de recunostinta i se adunau in barba. Pentru un moment, Dina a uitat de greutatile zilnice, de lemnele care nu sint, de medicamentele care nu ajuta, de mincarea care se imputineaza si de singuratatea care ii apasa. „Dumnezeu sa va binecuvinteze! Sa mai treceti pe la mine!“, murmura cu glasul stins de emotie batrina. Gheorghe, imobilizat in pat si asteptindu-si sfirsitul, a plins si el cind a vazut ca oameni straini au avut o vorba buna si un ajutor si pentru ei.
Cind Gheorghe va termina pentru totdeauna cu saracia, Dina va fi si mai saraca, si mai singura. Comindatul celui care pleaca in lumea celor drepti, obligatie morala a celor care ramin, va fi pentru batrina Dina imposibil de respectat.
Daca intr-o casa nu poti gasi nici crestineasca luminare de la capul muribundului si daca oamenii se retrag in siguranta caminului lor de frica sa nu li se ceara ceva, nu poti sa crezi decit ca saracia i-a invins pe toti. S-a stins solidaritatea comunitatii, greutatile nu mai apasa uniform pe umerii tuturor, iar zbuciumul unora nu trezeste in sufletele celorlalti decit neincredere, teama si lasitate. Cei care umbla pe ulitele satului nu mai sint decit umbrele celor care cindva puneau umarul ca sa-l scoata din iarna pe cel aflat in nevoie. Pentru Dina si Gheorghe, Craciunul va fi din nou sarac, trist si insingurat. O alta zi, din multele inlacrimate…
Cu o singura mina
Florina apuca doar resturile de la viata
„Georgiana, hai la mama!“, o cheama cu glas stins femeia; copila de zece luni se repede si o inlantuieste cu minutele de picior; cu un efort, femeia o ridica la piept, o balanseaza usor si o saruta pe frunte. Apoi, o lasa usor jos; ii e din ce in ce mai greu sa o tina cu o singura mina. Nedumerita, fetita protesteaza; nu intelege de ce mami nu o mai ridica; nu isi da seama ca, doar cu o mina, femeia nu poate decit sa o mingiie. Pentru ca mami nu are decit o mina…
Florina Pirvu, din Virvoru de Jos, este o tinara femeie de 33 de ani. Micuta, blonda, cu trasaturi frumoase, Florina are doi copii si o cruce grea de purtat; de la 20 de ani, femeia si-a pierdut bratul drept. Cum s-a intimplat asta, nu mai stie exact si nimeni nu a stiut vreodata sa ii explice. „Mi-a aparut ceva la mina; doctorii au zis ca e de la reumatism, apoi mi-au bagat-o in ghips, s-a inflamat, apoi au zis ca e nu stiu ce tumoare si mi-au amputat-o. De atunci ma chinuiesc asa, spal, gatesc, muncesc doar cu o singura mina“, povesteste lacrimind Florina.
Ceea ce pentru altii pare un calvar, pentru Florina e iadul zilnic, care ii stoarce ultimele lacrimi si puteri. Alaturi, stilpii pe care isi reazema suferinta ii sint Flavius, baiatul de 12 ani, si Gheorghe, omul ei. Numai ca Flavius e un copil, iar Gheorghe e si el bolnav. Nici tatal, in casa caruia locuiesc toti, nu o mai poate ajuta acum; e la spital, doborit de o boala de inima. Peticul de gradina l-a muncit asta-vara singura, doar cu o mina, ca sa aiba ce baga in oala o iarna intreaga. Bani…nu au de unde; alocatiile copiilor, o pensie de boala de la sot…si atit!
Drept de munca fara mina dreapta
Incercind sa dobindeasca macar o pensie de handicap, Florina s-a izbit de o cruda realitate, o legislatie strimba si incilcita, care nu te considera handicapat decit daca te-ai nascut asa. Si pentru ca bratul si l-a pierdut in anonimat, fara glorie, nici pentru ea, nici pentru tara, a ramas doar cu un grad trei de invaliditate, care ii da dreptul la munca. „Dati-mi si un loc de munca!“, s-a rugat femeia. Si nimeni nu i-a mai dat atentie.
Viata familiei Volk (asa se numeste Gheorghe, barbatul nelegitim al Florinei) este un lung chin care le amaraste batrinetile si parintilor neputinciosi. Sarbatorile de iarna sau din fiecare anotimp sint doar pentru oamenii instariti. Pentru saraci, fiecare zi care vine e mai grea decit cea care a trecut. Doar Flavius, copilul de 12 ani, va suferi in preajma Sarbatorilor pentru ca e destul de mare ca sa vada ca la alti copii vine Mos Craciun si destul de mic ca sa nu poata intelege de ce la el nu vine…
„Cine are copii sa-i traiasca, cine nu sa nu-i doreasca“
Cu miinile tremurinde sprijinite de ciotul ce-i tine loc de baston, cu mintea ce-i rataceste indelung pe cimpurile de lupta din razboaie, mos Emanoil, la cei 99 de ani, a ajuns tiris, grapis cel mai batrin om din Valea Stanciului.
Pe vremuri era om instarit si respectat in sat. Avea pamint, avea car, avea boi, avea nevasta si copii. Acum nu mai are nimic. Nevasta s-a dus in urma cu 15 ani si de atunci isi tiraste zilele cum poate, singur. Casa sta sa cada, beciul nu mai are usi ca le-a pus pe foc, gardul a avut aceeasi soarta, iar pamintul l-a vindut fata, careia i l-a dat de zestre. A crezut ca, daca-i da pamintul, va gasi la ea o strachina de mincare calda si un asternut curat. Dupa cum stau lucrurile acum se pare ca experienta de viata a mosului nu a fost de ajuns. Fata l-a luat, dupa cum spun satenii, la Caransebes, unde batrinul a stat pina i s-a vindut pamintul, iar dupa citeva saptamini s-a reintors de unde a plecat, la Valea Stanciului, unde traieste din ce-i dau oamenii de mila. Cei doi baieti ai lui, ajunsi si ei oameni in toata firea, s-au suparat pe imparteala batrinului, iar acum, chiar daca unul traieste gard in gard cu mosul, nu se mai uita la el. Nora care ii este vecina il acuza pe batrinul Emanoil ca i-a lasat fara pamint si nu-i calca pragul pe motiv ca mosul e rau si-i injura. De voie, de nevoie, Emanoil Popa nu a mai ramas in casa decit cu patul si cu salteaua de paie pe care-si odihneste oasele obosite de asteptare. Soba din caramida spoita cu pamint are peste tot gauri prin care iese fumul de la paiele si frunzele pe care le pune pe foc. Lemnele sint un lux prea mare pentru pensia lui de 150.000 de lei.
Cu trei copii in viata, dintre care doi sint absolventi cu studii superioare, iar celalalt ii este vecin, batrinul Emanoil, in aceasta iarna, daca nu va muri de frig, va muri de foame. Oamenii straini ii mai dau din cind in cind de pomana, iar copiii lui asteapta sa-l gaseasca mort. Pe buna dreptate, mosul spune ca cine are copii sa-i traiasca, iar cine nu are sa nu-i doreasca.
