Un muzeu al nimanui, cu exponate de mii de dolari

Muzeul „Vetre Stramosesti“ din Celaru si-a dobindit un renume aparte, prin devotamentul cu care il ingrijeste Vasile Ancuta, profesor pensionar, si prin perseverenta cu care acesta incearca sa „oficializeze“ starea civila a lacasului de cult. Comparat cu alte muzee, Vetre Stramosesti face figura aparte; desi muzeul are zeci de ani vechime, sediu nou, exponate multe, vechi si considerate pretioase de specialistii si nespecialistii care l-au vizitat, nimeni, niciodata, nu s-a gindit sa faca un inventar al obiectelor sau sa inceapa un program de conservare „ca la carte“ a exponatelor. Fost profesor de matematica, Vasile Ancuta s-a dedicat trup si suflet achizitionarii, pastrarii si expunerii obiectelor din muzeu. Cind oameni de cultura, muzeografi, specialisti in studierea si conservarea trecutului istoric palpabil, au trecut pe la muzeul din Celaru, stiinta si constiinta lor s-a multumit doar sa evalueze ad-hoc exponatele: „dom’ne, toti care au venit mi-au spus cit valoreaza! O doamna specialista mi-a zis, cind a vazut o icoana de aici, „aaa…pai, pe asta poti sa iei vreo cinci mii de dolari daca o vinzi in tara, iar daca o dai dincolo, cam zece mii de dolari“. Au venit, au vazut, au promis ca se ocupa si asta a fost tot! Unul nu a mai dat pe aici sau sa ia vreo masura!“, a spus necajit Vasile Ancuta. Fostul profesor de matematica stie ca printre exponatele din muzeu sint si citeva „comori“: vase romane, fragmente geto-dacice, icoane vechi, costume populare, monede valoroase (unele dintre ele datind, aparent, din timpul imparatului Nero), virfuri de sageti si o intreaga colectie de obiecte de uz casnic si unelte specifice lumii satului.

Strainii si hotii s-au aratat singurii interesati de muzeu

De 12 ani, de cind a inceput sa stringa vestigiile istoriei locale, muzeul „Vetre Stramosesti“ a functionat mai intii la scoala, iar in urma cu doi ani a fost mutat intr-o cladire adecvata, apartinind primariei. Mai interesati de soarta muzeului s-au aratat specialistii Muzeului de Arte si Traditii Populare din Paris; corespondenta dintre francezi si Vasile Ancuta a incetat insa atunci cind, la intrebarile lor, profesorul le-a raspuns ca nu exista masuri de securitate, procedee de conservare si conditii specifice de mediu pentru optima pastrare a exponatelor: „Or fi crezut ca glumesc, sau ca ii iau peste picior“, presupune el. Pentru ca oamenii sa stie de muzeul din Celaru, din fonduri proprii, autoritatile, la initiativa lui Vasile Ancuta, au finantat un asa-zis „program de popularizare“, prin filmarea unei casete video, in care se pot vedea toate exponatele din cele noua camere ale muzeului. Desi nimeni nu crede ca este doar intimplare, dupa aceasta initiativa, din muzeu au inceput sa dispara obiecte, mai ales icoane vechi. Politia cerceteaza, autoritatile locale asteapta, Vasile Ancuta isi face singe rau, dar prinde hotul, daca ai cum! Si cind te gindesti ca paguba nici nu poate fi estimata, deoarece icoanele cu pricina nu figureaza in nici un inventar si nu au fost evaluate niciodata… Promisiunile actualei conduceri a Inspectoratului pentru Cultura Dolj, de a „oficializa“, inventaria si conserva exponatele din muzeu, au ramas simple vorbe. Sperind insa ca toata truda lui nu va fi in zadar si ca cineva, cindva, isi va aminti si de Vetre Stramosesti, Vasile Ancuta va continua sa fie director, subaltern, paznic, casier, om bun la toate in muzeu si sa stringa tot ce are o cit de mica legatura cu trecutul. Chiar daca asta inseamna, de regula, sa le promita consatenilor donatori ca le va trece numele cu majuscula in cartea de aur a muzeului.