La 25 de ani a fost educatoare. Era tinara, frumoasa, la inceputul unui drum luminos: fusese numita deja directoare a Casei Pionierilor din Zalau. Acum are 74 de ani. Si este cersetoare. Una dintre sutele, miile de cersetoare, fara casa, fara copii, fara vreun suflet sa-i stea aproape. Singurul refugiu i-a ramas scara unui bloc de pe Nanterre, care-i tine loc si de casa, si de masa. Iar de cind s-a incalzit, Emilia Aligica asteapta, pe trotuarul din fata, sa-i treaca vremea.
Femeia se trasese dupa soare: cite un metru, cite un metru, dupa cum se muta lumina peste blocuri. Intr-un bidon de doi litri, apa se incalzea, verzuie si statuta. Intins bine pe unde fusese mototolit, un afis lucios, in tonuri de maro – reclama la ness-caffe si cappuccino. Statuse pe el. Acum, ca ii amortisera picioarele si soldul bolnav de reumatism, se ridicase de pe bucata de hirtie. Statea ghemuita, rezemata cu spatele de bloc, si se uita in asfalt. Din timp in timp, cite o umbra de trecator se grabea peste ea, mai departe, pe strada. Nemiscata si fara sa-si ridice ochii, batrina astepta din nou soarele.
„Iti place, draga, manichiura mea? Sint o doamna, mi-o fac in fiecare saptamina. Si pedichiura, la fel…“
Femeia isi raschira degetele noduroase, aspre, cu piele crapata si jupuita pe alocuri. Unghiile, innegrite de murdarie, crescusera, acolo unde nu le rosese cu dintii, colturoase. Emilia isi mingiie palmele una de alta, intinzindu-le in lumina.
„Nu-i asa ca sint frumoase? Si eu sint frumoasa“. Zimbea. „Am mai imbatrinit putin, dar nu m-am trecut. In tinerete, eram de neintrecut. Cind m-a luat barbatu-meu, in ’54, nu ma intrecea nimeni. Eram si directoare la Zalau… Am lucrat in toate treptele de invatamint, pina la liceu. La Deva, la Alba Iulia. La Cluj am cistigat, cu Casa Pionierilor, premiul intii. Ne-au dat 80.000 de lei!…“
Emilia se aseza din nou pe afisul cu ness-caffe. Cu grija, sa nu sifoneze cele doua paltoane in care se infasurase – primul, gri, celalalt, de deasupra, maro. Le potrivi cutele si isi intinse la soare, unul peste altul, picioarele. Avea papuci de pisla.
„Crezi ca sint nebuna, nu? Ca arat asa… Cum arat? Uita-te la mine, la virsta mea…“
Zimbi, potrivindu-si elasticul de par cu bile argintii. Apoi ii dadura lacrimile.
„De ce crezi ca stau aici, asa? Nu mai am nimic, nimic. Mi-au luat tot… Pina si pe copil: mi l-a luat Dumnezeu in ’73. In strada stau de zece ani. Sau poate de mai mult, nu mai stiu calendarul… “
Emilia se opri. Privi in jur o clipa, apoi isi cobori iar privirile.
„Azi-noapte? Am dormit in scara. Dar la noapte ma duc la cabana! Ca mi-am facut cabana, cu gradina… Sint o doamna, nu?“
Zimbi din nou. Si se aseza mai bine, pe afis, sa se incalzeasca la soare.
