Genu a lu’ Cioroianu

Poarta cu tabla sparta si ruginita pe alocuri era larg deschisa. N-avea nici incuietoare, nici cioc. O sirma atirna intr-o gaura. Probabil ca se agata undeva, intr-un cui din lemnul care statea sa cada in marginea gardului. In curte, nimeni. Usa de la intrare era si ea deschisa, lasind sa vina si sa plece mustele trezite din iarna. Pe un pervaz, un ciob de oglinda era tinut in loc de o pietricica. Mizerie in jur, cu table strinse intr-un colt, mai incolo de casa. Nici ciine, nici o pasare. O buleandra – din cele bune, desigur – era intinsa pe funie, la uscat.

Copilul intra in fuga, clatinindu-se pe piciorusele firave. Alerga spre casa si urca, greoi, tinindu-se cu miinile de fiecare treapta. Cauta cu luare-aminte in fiecare incapere, apoi se-ntoarse in curte. Se opri locului si, cu ochii impaienjeniti de lacrimi, scotoci fiecare ungher.

„Mami… nu e… mami…“ Siroaie de lacrimi ii udara obrajii, iar corpul i se zgudui de hohote. Se oprea din cind in cind, sa suspine. Si sa mai caute. In zadar. Nu era nimeni sa-i raspunda. Se aseza incet, pe ultima treapta a casei, oftind din rarunchi. Iar il lasasera singur. Iar nu il auzea nimeni. Putea sa urle cit il tineau puterile lui de trei anisori, nimeni nu-l baga in seama. Si ii era foame, si ii era urit. Minel, frate-sau de 16 ani, iar plecase la bar, cu golanii. Intotdeauna facea asa si se intorcea acasa noaptea tirziu. Minca tot ce gasea – ca mami intotdeauna ii oprea de-ale gurii – apoi se ducea in pat sa doarma. Pe el, pe Genu, nici nu-l baga in seama.

Numai dimineata, dupa ce mama-sa pleca la munca la vreun om prin sat, Eugen isi lua inima-n dinti si se catara in pat la Minel. Statea acolo, un pic inspaimintat. Avea chef de joaca, dar nu stia ce sa faca. Daca-l supara, Minel il batea – avea el o jordea pe care-o tinea sub perna. Genu cunostea jordeaua, nu o data il usturase pielea de la ea. Apoi isi facea curaj: oricum o sa manince bataie. In fiecare zi minca. Cind vine taica-sau de la Poiana Mare, unde e internat, maninca bine si el, si fratii ailalti trei. Acum, de cind a ramas doar el cu Minel – ca ma-sa i-a dat pe ailalti doi, Ionela si Adi, la Casa de Copii – bataia e mai multa si mai cu foc.

Cu frica in sin, dar cu o pofta nestavilita de joaca, Genu se catara in cele din urma pe salele lui frate-sau si incepea sa-l calareasca. Ce-i mai placea! Se pornea singur pe ris, cu icnituri, dadea din picioare si striga cit il tinea gura ca e haiducu’ lu’ sapte cai. Se dadea in sus si-n jos, tragind cu coada ochiului la Minel. Stia ca era treaz si ca-l pindea, pe sub plapuma. Nu mai trecea mult si se scula, dintr-o data, de-i sarea lui Genu inima din piept. Se ridica dintr-un salt, smulgea jordeaua de sub perna si se repezea la copil.

Genu se opri o clipa din plins. Parca auzise pasi pe drum. Fugi la poarta, maruntel si impiedicindu-se in pantalonasii sumesi de doua ori. Cind vazu ca nu era nici mama-sa, nici frate-sau, se lasa jos, pe pamint, nenorocit. Si hohotele ii cutremurara, din nou, trupusorul firav.

Femeia straina de pe drum se apropie de el, purtind in brate piinile pe care le luase de la magazin.

„Ce-i cu tine, ma Genule, ce facusi de plingi? Ha? Iar te lasa, ma, ma-ta singur acasa?… E, ho, ca te-mbolnavesti… ia uite ce te-nvinetisi. Na, ia colea un codru de piine ca ti-o fi foame de azi-dimineata… Tac-tu a plecat? Lua-l-ar boala rea sa-l ia, bine ca s-a dus la nebunii lui. Aici va omora pe toti. Si-i maninca ma-tii toti banii de-i ia… E buna, ha?… Vai de capu’ tau, ca foame-ti mai e… Pe ala, pe Minel, il vazui la bar, cu handralaii de sama lui. O sa ia si el bautura, ce sa faca? Si dup-aia o sa va snopeasca in batai pe tine si pe ma-ta… Da’ poate ajungi si tu tot ca el. Ca din casa asta ce sa iasa?… Na, ia mai ia o buca’ de piine… Ia si maninca! Vin ei… vai de capu’ tau…“