In praful ulitei, un bot de copil sedea nauc, ametit de primele raze ale soarelui. Ceva mai departe, linga o casa de chirpici, un barbat fuma sprijinit de jgheabul in care plutea o patura pusa la inmuiat. Din cind in cind, se uita la copil si ii zimbea. Fara sa fie bagat in seama. Aproape hipnotizata de masinile care taiau in viteza soseaua asfaltata ce se intersecta cu ulita, si, mai ales, foarte preocupata sa isi tina echilibrul, fetita nu vedea nimic din ce se intimpla in jur.
„De-abia a plecat pe picioare. Are un an si patru luni“. Femeia isi dezveli dintii intr-un zimbet mindru. De-abia iesise din casa, cu un tinc dolofan in brate, care tragea cu pofta dintr-un sin dezgolit. „Ii dadeam astuia mic sa manince. Noroc c-am lapte si nu mai am si grija lui cu mincarea! Barbatu-mio e plecat la lucru. Sint singura, cu copiii si cumnatul“. Liliana indeparta pruncul de la sin si il stearsa la gura cu marginile camasii. Se uita asa, descoperita, cu sinul plin si alb in bataia soarelui. Tincul se rosi, apoi dadu in vinat si izbucni in cele din urma intr-un plins fara lacrimi, cu tipete ascutite si lungi. Femeia il legana de doua ori si il lasa iar sa suga. Se facu liniste. Fetita reusise sa strabata singura ulita, impleticindu-se, fara sa cada, si acum se odihnea, agatata de un picior al maica-sii. Femeia incepu iar sa povesteasca, de parca asteptase de mult sa vina cineva caruia sa-i spuna tot amarul ei de femeie la 25 de ani, saraca si cu trei copii.
Nasu’, bata-l vina!
„Mai am un copil la Filiasi. Mi-l creste mama. Ala e mare, are deja sapte ani. Merge la scoala. Nu ne descurcam cu toti. Traim din alocatiile copiilor, milionul de la primarie si din ce mai munceste barbatu-mio pe la oameni. Mai un sapat de vie, mai un dus la moara… Pamint: numai ce vedeti in jurul casei. Dormeam sub cerul liber daca nu facea barbatu’ casa asta din chirpici. Oricum, trebuie sa mai umble la ea. S-a lasat tavanul de trebuie sa mergem aplecati“.
Femeia arata cu degetul bucata de tavan ce sa apropie de soba. Peretii sint murdari, iar cele doua paturi, intre care de-abia a ramas loc sa te strecori, sint acoperite cu doua paturi jerpelite si soioase. Liliana se aseza pe un colt de pat, obosita de povara pruncului.
„Il botezam acum, de Florii. Cum o sa-i spunem? Aaaa…Stai, ca-ti spun acusi“. Scotoci, incruntata, prin memorie, apoi se uita spre cumnata-sau, cerindu-i ajutor din priviri. „Uitasi?“, se minuna barbatul, nevenindu-i sa creada. „Stai, ca-mi aduc acu’ aminte. Fir-ar sa fie! Nasii au ales numele, de-aia nu-mi vine repede pe limba. Feraru Razvan Victor! Asa o sa-l cheme“, striga femeia intr-un final, victorioasa. „Si pe-asta mica o cheama Feraru Raluca Mihaela“, adauga repede, ca nu cumva sa fie acuzata ca nu stie numele odraslelor ei. Convinsa ca n-a fost suficient de convingatoare, continua sa dea amanunte despre copii: „Asta mic are doua luni. Raluca a plecat pe picioare si se mai joaca prin curte. Pe astia trei ii am: Daniel, care e la Filiasi, Raluca si Razvan. Da’ altii nici ca mai fac! Lasa-i naibii de copii, ca nu ne mai putem ajunge!“.
Femeia se ridica de pe pat, semn ca a terminat de vorbit. Iesi in ulita, unde vecinii o asteptau strinsi ciopor. „Lila, te-ai dat dracu’! Iti ia astia copiii. Te-apucasi sa vorbesti pe la ziare, sa te afle lumea…“. Dar n-avea cine sa-i mai asculte. Usa casei se inchise cu zgomot si batatura ramase goala.
