CEDO a condamnat statul român în cauza Năstase-Silivestru împotriva României la plata a 3.000 euro cu titlul de reparaţie rezonabilă a unui prejudiciu şi suma de 30.000 euro daune produse prin încălcarea articolului 8 din Convenţie care garantează dreptul la respectarea vieţii private.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) s-a pronunţat la data de 4 octombrie 2007 în cauza Năstase-Silivestru împotriva României, în care a constatat încălcarea articolului 5 paragraful 3 din Convenţie (dreptul persoanei arestate sau deţinute de a fi prezentată de îndată înaintea unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare), precum şi încălcarea dreptului la respectarea vieţii private garantat de articolul 8 din Convenţie.
În fapt, reclamanta a fost reţinută la data de 22 noiembrie 2000, respectiv arestată preventiv în baza unei ordonanţe a procurorului din 24 noiembrie 2000, măsură infirmată în primă instanţă, însă confirmată de Tribunalul Bucureşti. Arestarea preventivă a fost prelungită consecutiv de instanţele judecătoreşti până la data la care reclamanta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriu (18 aprilie 2001). Prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a constatat că măsura arestării preventive este legală şi a dispus menţinerea acesteia. Împotriva acestei măsuri reclamanta a formulat recurs, iar printr-o decizie din 4 mai 2001 Tribunalul Bucureşti a dispus revocarea măsurii arestării preventive şi punerea în libertate a reclamantei.
Iniţial, reclamanta a sesizat CEDO şi cu privire la alte pretinse încălcări ale drepturilor sale, însă prin decizia pronunţată la data de 4 ianuarie 2007, Curtea a respins ca inadmisibil atât capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 5 din Convenţie (dreptul la libertate şi siguranţă), sub aspectul legalităţii măsurii arestării preventive (paragraful 1), cât şi capătul de cerere privind pretinsa încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil), referitor la refuzul instanţelor judiciare interne de a trimite cauza la Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată de reclamantă.
Reclamanta a invocat încălcarea articolului 5 par. 3 din Convenţie, susţinând faptul că la luarea măsurii arestării preventive în baza unei ordonanţe a procurorului nu a fost adusă „de îndată” în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.
Pe de o parte, Curtea a constatat faptul că procurorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive nu îndeplinea condiţiile prevăzute în articolul 5 par. 3 din Convenţie, apreciind că reclamanta nu a fost prezentată de îndată în faţa unui „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în condiţiile în care aceasta a fost arestată la data de 24 noiembrie 2000, iar legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a fost verificată de magistraţii Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti abia la data de 12 decembrie 2000.
Pe de altă parte, Curtea a considerat ca fiind conformă exigenţelor articolului sus-menţionat perioada de 48 h de detenţie a reclamantei, cuprinsă între data reţinerii – 22 noiembrie 2000 şi data arestării – 24 noiembrie 2000.
Sub aspectul încălcării articolului 8 din Convenţie, care garantează dreptul la respectarea vieţii private, reclamanta s-a plâns la Curte în legătură cu nerespectarea dreptului la corespondenţă, invocând ingerinţele autorităţii în exerciţiul dreptului de a coresponda cu familia, în perioada în care s-a aflat în detenţie.
Curtea a apreciat că reţinerea de către autorităţi a unor scrisori expediate de membrii familiei către reclamanta ce executa o măsură de prevenţie, în scopul de a efectua un control al corespondenţei în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la momentul faptelor, reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului reclamantei la respectarea corespondenţei, care nu îndeplinea condiţia de a fi „prevăzută de lege”, în sensul Convenţiei, având în vedere că nu s-a făcut dovada emiterii Instrucţiunilor nr. 901/1999 de către Ministerul de Interne în baza unei atribuţii de legiferare delegate. În plus, aceste instrucţiuni interne nu erau accesibile reclamantei, nefiind publicate şi nici aduse la cunoştinţa acesteia sau avocatului său de către autorităţi.
Statuând în echitate, Curtea a acordat reclamantei suma de 3.000 euro, cu titlul de reparaţie rezonabilă a prejudiciului suferit, în condiţiile în care reclamanta solicitase suma de 100.000 lei noi pentru fiecare zi de detenţie, precum şi suma de 30.000 euro pentru prejudiciul produs prin încălcarea articolului 8 din Convenţie, informează NewsIn.
