În filmul lui John Huston, Charley Pantana (Jack Nicholson), un capo di tutti capi clasic, are o dilemă: să o ucidă pe frumoasa Irene (Kathleen Turner), asasinul profesionist trimis pe urmele sale de un Prizzi, sau să se însoare cu ea? Onoarea familiei Prizzi e un film bun, cu atmosferă de Naşul, despre doi asasini amorezaţi care descoperă că au fost angajaţi să se ucidă unul pe altul. În filmul lui Boc, cu atmosferă foarte românească şi numeroşi găinari locali, totul este ridicol şi grav, enervant şi comic. Ridzi îşi apară onoarea pe blog, pentru că partidul încearcă acum să scape de ea, după ce a salvat-o de o percheziţie. PDL se zbate în dilema de tip mafiot: nu ştie ce să facă cu penalii. Să-i ucidă politic sau să rămână uniţi, într-o mare familie, după model PSD?
Într-o postare de pe 20 decembrie, Monica Iacob Ridzi le scrie pe blogul său, pe un ton suspect de vioi pentru un om bolnav, colegilor din partid care i-au cerut demisia: „Vin Sărbătorile, Doamnelor, Domnilor. Iertaţi-mă, dar nu vă voi răspunde. Am avut un an greu, mi-a fost teamă pentru viaţa mea şi a copilului meu, ştiu că mă aşteaptă şi alte provocări şi, credeţi-mă, poate şi de aceea, acum, nu vreau să vă răspund. Vreau doar primul Crăciun alături de copilul meu, în linişte. Vă doresc, din suflet, Sărbători Fericite. Şi, poate, pe 27 decembrie…“
De remarcat suspansul din final, dar şi tehnica aruncării copilului în calea procurorilor. Primul care a utilizat-o a fost Adrian Năstase. Cele două cazuri – Năstase şi Ridzi – seamănă ca două picături de apă. Şi fostul premier s-a apărat, în februarie 2006, tot cu argumente de ordin sentimental de o cerere – bizară coincidenţă – tot de percheziţie: „S-au pus sigiliile la apartamentul fiului meu cel mare şi în el erau lucruri ale fiului meu cel mic, care trebuia să meargă la şcoală“ – se plângea atunci Năstase, adăugând că familia sa este supusă „unei presiuni extraordinare“. E adevărat că melodrama de apartament imaginată de Năstase nu se compară cu tragedia antică proiectată în cazul Ridzi: o mamă suferindă alături de pruncul ei, un parlament emoţionat şi un preşedinte confuz.
Mai lipseau emisiuni la TV în care procurorii să fie puşi la zid şi mama Ridzi jelind în studio cu copilul în braţe.
Cei doi cercetaţi penal se comportă identic, la fel şi partidele lor. Ridzi se apară după ghidul cercetatului penal scris de Năstase: îşi ameninţă colegii, le sugerează că pot urma ei, acuză procurorii de abuzuri, se agaţă disperată de proceduri parlamentare şi încearcă să impresioneze opinia publică. În final, partidul face scut în jurul lor. La fel ca PSD în cazul Năstase, PDL sacrifică interesul major al societăţii ca să salveze interese particulare.
Fostul premier a simţit înaintea PDL şi a preşedintelui Băsescu „latura umană“ a cazului Ridzi. Încă din februarie 2010, când s-a discutat prima dată cererea DNA la pachet cu scrisoarea lacrimogenă a fostului ministru al tineretului, Năstase îşi îndemna colegii încă de acum un an: „Dincolo de luptele politice, eu cred că ar trebui totuşi să privim astfel de lucruri cu o anumită omenie“. Pe 15 decembrie, umanitatea a învins din nou în Parlamentul României, iar procurorilor fără suflet le-a fost trântită uşa în nas.
Monica Ridzi, în martie 2006, scuipa flăcări de la tribuna parlamentului
Ceva mai puţin umană se arăta însăşi Monica Ridzi în martie 2006, când scuipa flăcări de la tribuna parlamentului în direcţia lui Adrian Năstase, care tocmai scăpase, la fel ca ea astăzi, de percheziţia procurorilor DNA. Memorabil discursul ei de atunci, ar merita să-l posteze integral pe blog, dar cum sunt slabe şanse s-o facă, vom reda fragmente relevante mai jos:
„Eu cred că adevăraţii vinovaţi sunt aici, printre noi. Respiră aerul fortifiant al parlamentului, se bucură de o imunitate mai mult decât meritată, se înfruptă copios din banul public şi, cu o poftă de nestăpânit, îi râd naţiunii în nas!..
.. În ultima lună de activitate parlamentară, sub valul, transparent totuşi, al votului secret, care pentru unii pare un simplu joc cu bile albe şi bile negre, parlamentarii opoziţiei au dat o ultimă şi devastatoare lovitură de imagine întregii clase politice. Mai întâi, au blocat funcţionarea DNA-ului – instituţie importantă în combaterea corupţiei la nivel înalt, instituţie atât de necesară însănătoşirii justiţiei. Apoi, voturile numeroase ale aceloraşi parlamentari, printr-o inexplicabilă şi rău înţeleasă solidaritate de breaslă, au împiedicat justiţia să-şi facă datoria în faimosul caz Zambaccian. Percheziţia cerută de Parchet n-a mai avut loc, fiind vorba de casa unui înalt demnitar, în continuare omul fanion al opoziţiei.
.. Prin votul lor, parlamentarii opoziţiei au plasat un important om politic mai presus de lege, ferindu-l, culmea, de justiţie, adică de instituţia care are datoria de a face dreptate. „Cei tari se întăriră cu averea şi mărirea în cercul lor de legi!“ – probabil aşa ar conchide poetul nostru naţional, întorcându-ne, dezamăgit, spatele.
.. Prin votul lor, aceşti parlamentari nu numai că au compromis, o dată în plus, clasa politică, dar au pus serios sub semnul întrebării viitorul României. Acesta este semnalul clar, transmis ieri de Comisia Europeană, prin înaltul său reprezentant, sosit la Bucureşti“.
Profeţia doamnei Ridzi în cazul Năstase se va împlini şi în 2010, cum s-a împlinit în 2007 şi în 2008. Raportul Comisiei Europene va fi prost. Va menţiona obstrucţionarea politică a marilor dosare de corupţie şi va fi un motiv în plus pentru menţinerea mecanismului de cooperare şi verificare pe justiţie.
Întrebat ce părere are despre fenomenul pesedizării PDL, până şi Traian Băsescu, mai indulgent cu PDL decât cu PSD, mai înţelegător cu Ridzi (marea susţinătoare a fiicei sale în campania din 2008 pentru europarlamentare) decât cu alţii, a trebuit să admită, la discuţia on line cu cititorii HotNews.ro: Ai dreptate. PDL-ul pare să fi abandonat criterii morale extrem de importante în politică. Sper să revină, altfel se condamnă singuri, definitiv şi irevocabil.
Fură – toţi fură – dar să ne dea şi nouă ceva
Până la votul din 15 decembrie din parlament, PSD avea reputaţia de partid corupt, care obstrucţionează justiţia şi sacrifică interesele României. Nimeni n-a pretins vreodată integritate de la Năstase&co. Stânga n-a făcut vreodată paradă de criteriul moralităţii. Nu şi-a ridicat vreodată standarde politice prea înalte pentru că nici electoratul nu-i judecă după exigenţe prea mari: „Fură – toţi fură – dar să ne dea şi nouă ceva“. Nu că ar avea circumstanţe atenuante, dar pur şi simplu nimeni nu are aşteptări prea mari din zona stângii.
În schimb, PNL şi PDL
şi-au ridicat singuri ştacheta foarte sus. Prin urmare, e firesc să fie judecaţi mai asupru când sar pe sub ea. De pildă, PDL a semnat în august 2008 Pactul pentru statul de drept, propus de mai multe ONG-uri, care începea cu următoarea frază: „Raportul Comisiei Europene din 23 iulie 2008 critică lipsa de voinţă politică în domeniul anticorupţiei la nivelul Parlamentului din România, manifestată prin refuzul parlamentului de a permite investigaţiile în cazurile cu foşti miniştri, şi încercările parlamentului de a adopta modificări ale codului de procedură penală, care ar împiedica orice investigaţii penale semnificative.
PDL se condamnă la moarte sigură în 2012
Apoi, PDL şi Traian Băsescu au vorbit despre „ţepele din Piaţa Victoriei“ în campania din 2004, nu alţii.
Care este astăzi răspunsul politic al PDL la problema corupţiei? Îl ajută pe Mircia Gutău, fostul primar din Vâlcea condamnat la trei ani şi jumătate pentru corupţie, să devină cetăţean de onoare al oraşului. Îl alege pe Antonie Solomon, arestat timp de şase luni într-un dosar de corupţie, în fruntea filialei Craiova. Îl pune pe Bogdan Cantaragiu, cercetat penal în dosarul Păsat, şef la o filială de sector din Bucureşti. Tace paralizat când fostul secretar de stat de la finanţe, Graţiela Iordache, este trimisă în judecată într-un dosar de evaziune fiscală. Înghite în sec când un alt parlamentar PDL, Mircea Banias, este pus sub acuzare tot într-un dosar de evaziune fiscală.
Aşadar, care este reacţia instituţională a PDL în faţa noului val de cercetaţi penal şi trimişi în judecată? Cu ce diferă ei de PSD la capitolul „cercetaţi penal“? De ce nu-i suspendă din partid? De ce nu-i exclude? De ce nu le interzice accesul la candidaturi sau funcţii publice? Ce-l împiedică pe Emil Boc să ia o decizie? În lipsa unor acţiuni ferme, PDL arată de fapt că este un partid construit la fel că PSD, dependent de reţele locale de corupţie, putred la bază şi infectat până la vârf.
PDL amână un deznodământ şi în dosarul Păsat, caz mai fioros decât toate la un loc. Aici vorbim de o cerere de arestare pentru acuzaţii de şantaj. Păsat trebuia audiat în comisia juridică pe 15 decembrie. În iureşul moţiunilor de cenzură şi al disputelor pe Legea bugetului, partidul l-a făcut uitat. În comunicatul DNA din 7 octombrie, procurorii justificau astfel cererea de arestare a deputatului PDL: „Atunci când a întâmpinat opoziţie din partea reprezentanţilor administraţiei publice locale ori a firmelor care îşi adjudecaseră contractele de achiziţie publică, învinuitul a recurs la diverse forme de intimidare, mergând până la ameninţări şi acte de violenţă“.
Ţi-e şi groază să-ţi imaginezi cum arată detaliile acestui caz, cu acuzaţii de şantaj şi acte de violenţă, cu gorile locale şi cuţite puse la gâtul primarilor din Giurgiu. Cum spuneam la început, nu poate fi decât un fel de Prizzi-Ridzi românesc: ridicol şi grav, enervant şi comic în acelaşi timp.
Salvând onoarea marii familii Ridzi, PDL se condamnă la moarte sigură în 2012, pierde ireversibil atributul diferenţei faţă de PSD. Un set de decizii ferme – excluderi, suspendări, interzicerea candidaturii în 2012 – ar mai putea salva ceva, dar e deja mult prea târziu.
