Are o alură impunătoare. Şi o voce caldă. Şi blândeţe, şi răbdare, şi cultură. Le îmbină şi rezultă un amalgam de trăsături ca la carte. Medic ortoped, doctorul Dan Tarniţă este salvatorul celor cu oasele rupte. Încrederea în sine şi pregătirea profesională îl ghidează la fiecare intervenţie medicală. Într-un ceas de durere, i-am fost pacientă. M-a făcut bine. Iar într-un ceas de mică realizare profesională, l-am intervievat. Răspunsurile s-au deplasat către mine, alene. Le-am încasat grăbită şi am notat. Timp de două ore, cabinetul îmbrăcase parcă haina unui cotlon, ce adăpostea experienţă şi amintiri.
Hilde Tudora: Ce v-a determinat să alegeţi medicina? Şi de ce ortopedia?
Dan Tarniţă: Ideea de a urma Facultatea de Medicină mi-a fost vehiculată pentru prima dată de bunicul meu. Mereu spunea: „Pe el doctor am să-l fac!“. A fost un om citit. La vârsta de optzeci de ani, recita poezii din Coşbuc, învăţate în şcoala generală. A iubit şi aritmetica. Reuşea să efectueze calcule pe care nici inginerii nu erau capabili să le ducă la bun sfârşit. Însă nu a avut posibilitatea să urmeze o facultate. Spunea el: „Doctorul este un om de o importanţă vitală pentru populaţie“. Astfel, cu eforturi, bunicul a mers cu mine în Craiova să facă liceul, apoi facultatea. În toată această perioadă, am locuit cu el şi cu bunica. Părinţii îi vedeam doar în vacanţă şi, uneori, când veneau să mă mai vadă pentru că li se făcea dor. Am ales ortopedia deoarece toate celelalte ramuri ale medicinei aveau ceva ce-mi displăcea. Spre exemplu, în ginecologie îmi displăceau avorturile, la ORL – dilataţiile esofagiene la copii după arsuri chimice, după ingestie de sodă caustică etc.
H.T.: Aţi absolvit facultatea în România?
D.T.: Da. În Craiova. Am avut a patra medie la absolvire. La repartiţie am avut posibilitatea să aleg cercetarea, însă am ales să îngrijesc bolnavul. Din 1983, de la absolvire, am fost trei ani stagiar la Spitalul Judeţean, după care am fost repartizat la Spitalul Melinești. În perioada studenţiei, am avut şi multe lucrări ştiinţifice, pe care le-am publicat la diferite congrese, alături de distinşii mei profesori, cărora le port un respect şi o stimă deosebite.
H.T.: Care a fost cel mai dificil caz pe care l-ați întâlnit în profesia de medic ortoped?
D.T.: A fost un caz care a trebuit operat mai multe zile la rând, având fracturi multiple. Politraumatismele, șocul hemoragic, traumatic, fracturile multiple şi cominutive reprezintă cazuri grave.
H.T.: În prezent, sunteți și conferențiar universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova. Care este relația dumneavoastră cu studenții? În ce atmosferă se consumă orele și ce așteptări aveți de la studenții dumneavoastră?
D.T.: Eu în facultate am învățat. Îmi doresc ca și studenții mei să învețe. Îmi este foarte greu să accept ca un student să nu primească notele meritate. Sunt considerat, poate, exigent. Însă exigența nu trebuie confundată cu răutatea. Spre deosebire de alți profesori, al căror scop este vânarea studentului, eu sunt adeptul unei evaluări globale a cunoștințelor, în care subiectivismul nu intervine. Oamenii ce hotărăsc să urmeze o facultate trebuie să aibă un anumit grad de inteligență şi dorinţa de a urma studii universitare. Fără aceste două lucruri, este o pierdere de timp pentru individ şi o investiţie proastă pentru societate. Nu sunt adeptul învăţământului universitar de masă. În toate universitățile din lume se practică studiul individual, căci duce spre performanță.
H.T.: Credeți că oferă România tot ce trebuie unui tânăr student la Medicină?
D.T.: Desigur, dotările universităților și accesul la informație contribuie la dezvoltarea profesională a tânărului student. Universitățile noastre au, într-adevăr, câteva deficiențe. Studenții nu au posibilitatea să acceseze baze de date științifice de ultimă oră deoarece acestea pot fi accesate numai contra cost, iar universităţile nu dispun de fonduri în acest sens. Este foarte greu ca studentul să aibă acces la cele mai noi cercetări. Și laboratoarele necesită îmbunătățire. Avem nevoie de aparate ca să realizăm măsurători în timp real şi de înaltă fidelitate, competitive cu cele pe plan internaţional, altfel cercetările noastre nu sunt recunoscute pe plan mondial. Dar, și schimbul de experiență trebuie încurajat mai mult. Este singurul mod de a veni în contact cu ultimele cercetări și, cu siguranță, duce către o evoluție. Spre exemplu, în America, universitățile au o politică aparte. Nu își opresc studenții pentru a face doctoratul în aceeaşi universitate. Îi încurajează să meargă în alte universități, pentru a lua contact şi cu alte colective de cercetare şi, astfel, să primească o pregătire complexă şi nu una unilaterală. În felul acesta, se înlătură subiectivismul dintre profesor şi propriul student şi are loc şi un permanent schimb de idei între studenţii nou-veniţi şi profesori.
H.T.: De ce ar rămâne un tânăr să profeseze în România?
D.T.: Fiindcă teritoriul nostru oferă totul. Din cele mai vechi timpuri, poporul român este foarte legat de glie. Avem această construcție, să stăm aproape de pământul nostru. Părăsind țara cu satisfacția profesională, dar afectând viața sentimentală, de familie, nu este o soluție. Nu doar străinătatea oferă oportunități.
H.T.: Sunteți medic ortoped, conferențiar universitar și director medical. Cum reușiți să vă organizați timpul?
D.T.: Este foarte important să știi să îți administrezi timpul. Diminețile mi le consum alături de pacienți. De la ora prânzului până la ora 16.00, îmi rezolv problemele administrative. Bineînțeles, lucrurile de extremă urgență se pot rezolva în orice clipă. Iar activitatea didactică o desfășor după ora 16.00. Și în studenție reușeam să-mi organizez timpul la fel de bine. Pe lângă cursurile zilnice, aveam și activitate socială (mă ocupam de taberele studențești şi nu numai). Iar prietena nu mi-o neglijam deloc. Fiindcă am șansa să predau la cei de anul I, la fiecare început de an țin o pledoarie, spunându-le că organizarea timpului este cea mai importantă. Astfel se vor putea bucura de cea mai frumoasă perioadă, studenția.
H.T.: Credeți că foloasele necuvenite sunt caracteristice doar spitalelor din România?
D.T.: Nu. Aceste foloase necuvenite reprezintă, oarecum, o relație interpersonală între doi indivizi și e caracteristică întregului popor. Iar dacă pacientul consideră că respectivul doctor îl condiționează, este liber să opteze pentru alt doctor. Este un drept al pacientului stipulat în legea sănătăţii, care îi permite acest lucru.
H.T.: Au declarat la un moment dat colegii dumneavoastră că nu aveți autoritatea necesară funcției de manager al Spitalului Județean. Cum explicați această declarație?
D.T.: Funcțiile sunt niște oportunități care apar ca o recunoaștere a profesionalismului. Iar autoritatea se câștigă în timp. Nu te naști cu ea și nici nu ți-o dă nimeni. Ea se câștigă prin pregătire profesională și rezultate. Noi, românii, avem dorințe foarte mari. Dar uităm, uneori, că nu suntem competenți. A avea ambiții fără o acoperire profesională mi se pare o impostură. Însă acest fapt nu exclude dorința de perfecționare.
H.T.: Cum a evoluat ortopedia craioveană în ultimii ani?
D.T.: A evoluat foarte mult. În primul rând, datorită unui colectiv de oameni foarte bine pregătiți, care prin forțe proprii au reușit să participe la congrese internaționale și specializări în străinătate. Au adus cele mai noi tehnici chirurgicale și cele mai noi cunoștințe în domeniul implantologiei osoase. Programul Ministerului Sănătății cu privire la protezarea osteoarticulară a venit în sprijinul acestor profesioniști, reușindu-se și la Craiova să se efectueze operații de protezare a șoldului, genunchiului, umărului cu un real succes. Probleme ale pacienților, care anterior erau de nerezolvat, acum sunt posibile (artroze avansate cu imobilizare la pat, malformații congenitale). Și tehnicile minim invazive au fost aduse tot prin efortul celor de la Ortopedie. Ne bucurăm și de artroscopia genunchiului și umărului, care se practică cu succes în Clinica de ortopedie.
H.T.: Cu un statut bine determinat, cu două fete realizate în America, vă considerați un om împlinit?
D.T.: Da. Mă pot considera un om împlinit, atât pe plan profesional, cât și pe plan sentimental. Prin cele două fete am demonstrat că pot să îndrum tinerii spre marea performanță. Iar cu soția am făcut un parteneriat foarte bun. Împărțim aceeași scară a valorilor. Cum bunicul m-a îndrumat spre o carieră respectabilă, și eu împreună cu soția mi-am îndrumat fetele spre calea competitivă și performantă. Fără competiție nu ajungi nicăieri.
E cert. Fără competiţie nu ajungem niciunde. Parcurgem drumuri întortocheate şi înceţoşăm calea succesului. M-am declarat mulţumită de cele două ore şi am părăsit incinta Spitalului Judeţean cu certitudinea că moartea poate întârzia. Avem oameni competenţi, care intenţionat dau ceasul în urmă.
