Mesajul cel mai insistent repetat de Andrei Marga la începutul mandatului său la Ministerul de Externe este reîncălzirea relaţiilor dintre România şi Rusia. „Trebuie să creăm încredere“, spunea de curând Marga, în timp ce, la doar 140 de kilometri de Iaşi, respiraţia mamei Rusia se simte mai caldă ca oricând.
Dacă în dimineaţa zilei de Paşte am fi plecat din faţa Palatului Culturii din Iaşi într-o maşină cu număr de Republica Moldova, în două ore am fi putut face poze tancului sovietic din faţa Sovietului Suprem din Tiraspol. A fost ziua în care, ca urmare a unei înţelegeri între liderul separatist transnistrean şi prim-ministrul Moldovei, s-a putut circula liber de la Chişinău la Tiraspol. Fără controale amănunţite prin bagaje, fără şpaga obligatorie la vameşi. Ocazie unică pentru oamenii obişnuiţi care lucrează în vest şi au rude în Transnistria, dar ceva nu foarte deosebit pentru elita politică şi economică transnistreană.
Deși oficial se află pe poziţii adverse cu Republica Moldova, există destui înalţi oficiali transnistreni care au afaceri la Chişinău şi ale căror familii chiar locuiesc acolo. Un exemplu este „ministrul“ transnistrean al informaţiilor, Evgheny Zubov, a cărui familie deţine un apartament în Chişinău, unde şi locuiește. De altfel, se pare că o rudă foarte apropiată a noului „preşedinte“ transnistrean, Evghenii Sevciuk, locuieşte tot la Chişinău. Deşi doar amănunte casnice, astfel de detalii clarifică imaginea evenimentelor derulate, în acest an, în coasta României şi al căror actor principal nu a fost Tiraspolul sau Chişinăul, ci administraţia de la Moscova.
Turlele Kremlinului
Totul a început în decembrie 2011, odată cu alegerea surprinzătoare a lui Evghenii Sevciuk în funcţia de preşedinte al Transnistriei. Fie că sunt ruşi, germani, români sau americani, majoritatea diplomaţilor de la Chişinău a fost surprinsă de victoria ucraineanului de 44 de ani care l-a învins atât pe necarismaticul Anatol Kaminski, candidatul favorit al Moscovei, cât şi pe bătrânul Igor Smirnov, stăpân absolut vreme de 20 de ani în Transnistria, dar intrat în dizgraţia Moscovei – din motive financiare, fiul lui Smirnov fiind anchetat de ruşi pentru delapidarea fondurilor furnizate regimului separatist.
Deşi o surpriză, Sevciuk nu a venit din neant. Şef al departamentului de taxe al miliţiei din Tiraspol, director adjunct al băncii deţinute de mamutul financiar transnistrean Sheriff şi, ulterior, preşedinte al Sovietului Suprem, Sevciuk a ocupat pe rând toate aceste poziţii privilegiate, din care a învăţat măruntaiele sistemului prin care circulă banii, gri şi negri, căci cei albi sunt nesemnificativi în regiune.
Despre Evghenii Sevciuk s-a spus că nu era sprijinit de Moscova, dar să nu uităm: Kremlinul are mai multe turle. Surse multiple au confirmat că liderul transnistrean a fost felicitat telefonic în ziua învestirii atât de oficiali ai Ministerului rus de Externe, cât şi de un înalt oficial din Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse (organism al cărui secretar este Nikolai Patrushev, timp de zece ani director al FSB-ului). Sevciuk mai este susţinut şi de cercurile economice moscovite care au interese financiare în jurul combinatului metalurgic de la Rabniţa (oraşul unde s-a născut Sevciuk), una dintre cele mai importante fabrici ale transnistrenilor.
Cum fac ruşii bani din Transnistria
Combinatul de la Rabniţa este deţinut de Alisher Usmanov, un personaj aflat pe lista celor mai bogaţi ruşi. Usmanov este unul dintre directorii Gazprom (Gazprominvestholding), fiind însărcinat cu dirijarea tranzacţiilor financiare importante (mai deţine 29% dintre acţiunile clubului de fotbal Arsenal Londra şi este patronul ziarului rus Kommersant). Printre asociaţii lui Usmanov în afacerea de la Rabniţa se numără şi apropiaţi ai lui Pavlo Lazarenko (fost premier al Ucrainei condamnat astăzi în SUA pentru spălare de bani şi corupţie) şi câţiva parteneri ai lui Igor Kolomoisky, unul dintre cei mai bogaţi ucraineni, care are afaceri în domeniul metalurgic şi în România.
Cheia profitabilităţii acestui combinat se găseşte la Moscova. Rusia – prin Gazprom – vinde gaze în Republica Moldova prin compania Moldovagaz, unde 51% dintre acţiuni sunt deţinute chiar de către rușii de la Gazprom, 34% de către statul moldovenesc şi 13% de către transnistreni. Moldovagaz (controlată de ruşi) vinde mai departe Tiraspolului la un preţ de patru ori mai mic decât preţul de achiziţie. De acest avantaj beneficiază doar fabricile din Transnistria, pentru cele din Republica Moldova preţul gazelor fiind cel mare, impus de Gazprom.
Diferenţa se acumulează sub formă de datorii ale companiei Moldovagaz către Rusia. Datoriile se ridică în prezent la trei miliarde de dolari pentru toată regiunea transnistreană şi o parte din ele au fost deja impuse printr-o decizie a instanţei internaţionale comerciale de arbitraj de la Moscova. Chişinăul a solicitat în repetate rânduri Rusiei să divizeze aceste datorii şi să încheie un acord separat între Gazprom şi Transnistria.
Deocamdată, perfectarea unui nou contract între Gazprom şi Republica Moldova se amână, timp în care combinatul de la Rabniţa (deţinut de unul dintre directorii Gazpromului) este practic subvenţionat de Rusia, ceea ce îi permite să practice un preţ de dumping. O bună parte dintre produsele acestui combinat sunt exportate în România (în condiţiile în care jumătate din exporturile transnistrene ajung în ţări UE), unde există peste 40 de firme care derulează activităţi comerciale cu separatiştii (o anchetă despre afacerile dintre firmele separatiştilor şi România a fost publicată de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie).
Schema prin care gazele Rusiei sunt oferite aproape gratuit unor fabrici deţinute de mari potentaţi moscoviţi, datoriile acumulându-se în contul Republicii Moldova, funcţionează foarte bine atâta timp cât există o oarecare deschidere şi comunicare comercială între Tiraspol şi Chişinău. Căci pentru a putea exporta, firmele de la Tiraspol trebuie să fie înregistrate la Chişinău. Inflexibilitatea bătrânului separatist Igor Smirnov începuse în ultimii ani să îngreuneze prea mult mecanismul, aceasta adăugându-se la matrapazlâcurile pe care familia Smirnov le făcea pe seama finanţării politice oferite de ruşi Tiraspolului. E uşor de înţeles de ce Moscova se săturase de Smirnov.
Duşmani, dar se înţeleg ca fraţii
Din clipa învestirii lui Evghenii Sevciuk ca preşedinte al Transnistriei şi până la debutul relaxării comerciale dintre Tiraspol şi Chişinău au trecut doar trei luni. La sfârşitul lunii aprilie 2012 era redeschisă circulaţia trenurilor de marfă prin Transnistria (oprită din 2006), presa de la Chişinău comentând că măsura îi avantajează net pe transnistreni. În doar două săptămâni, uzina metalurgică de la Rabniţa a profitat de măsură expediind 128 de vagoane pe un traseu cu 400 de kilometri mai scurt (deci şi mult mai ieftin, întrucât pe anumite segmente au fost diminuate şi tarifele de transport). În plus, simplificarea procedurilor vamale convenită de cei doi lideri a adus bugetului Transnistriei venituri suplimentare de cinci milioane de dolari.
Dar această deschidere poate fi profitabilă şi pentru anumite cercuri economice de la Chişinău. Relaxarea comerţului în regiune a adus deja o creştere spectaculoasă a importului de mărfuri moldoveneşti, ponderea acestora pe piaţa transnistreană crescând de la 2 la 12 procente. În plus, în noul context vor conta şi mai mult şefii vămilor din Republica Moldova şi din Transnistria. În ambele poziţii sunt apropiaţi ai celor doi lideri, „preşedintele“ Evghenii Sevciuk şi premierul moldovean Vlad Filat. Chimia dintre ei pare a fi bună (s-au întâlnit de trei ori în două luni, mergând împreună şi la un concert la Chișinău) şi se zvoneşte că au conexiuni similare la Moscova.
Dar, dincolo de zvonuri, sigură este declaraţia lui Dmitri Rogozin, puternicul reprezentant al Rusiei în Transnistria, care îl apreciază pe Filat: „Guvernul Moldovei este condus de un om absolut pragmatic – Vlad Filat. Cu el se poate sta de vorbă“. Cât despre Evghenii Sevciuk, acesta este considerat de mai mulţi oficiali şi diplomaţi din Chişinău ca fiind „un fel de Filat al Transnistriei“ (declaraţii pentru HotNews).
Miel la două oi
Cu alte cuvinte, Evghenii Sevciuk va încerca să aplice modelul mielului care suge la două oi. Pe de o parte, Uniunea Europeană, care a alocat 12 milioane de euro pentru măsuri de consolidare a încrederii dintre Moldova şi Transnistria. „Tiraspolul este disperat să obţină bani de la UE, aceste fonduri europene fiind percepute la Tiraspol drept sursă pentru dezvoltarea internă a Transnistriei“, a afirmat un oficial al UE (declaraţie pentru raportul CRPE).
De cealaltă parte Moscova, unde Sevciuk a călătorit de mai multe ori în primele luni ale lui 2012, reuşind să smulgă promisiunea unui ajutor de 180 de milioane de dolari, dintre care jumătate ar fi fost destinate acoperirii datoriilor lăsate de Smirnov, iar cealaltă jumătate s-ar fi aflat la dispoziţia sa. Doar că Moscova devenise deja bănuitoare: nu din cauza apropierii comerciale, ci a colaborării politice dintre Chişinău şi Tiraspol.
Nu ar fi pentru prima dată când occidentalii condiţionează ajutorul financiar în schimbul flexibilizării poziţiilor politice. Dar Transnistria este o carte de schimb în jocul geopolitic pe care Rusia îl face în estul Europei şi, tocmai de aceea, ruşii sunt foarte atenţi să-i ţină sub control pe liderii din Tiraspol. Negocierile politice dintre Chişinău, care doreşte integritatea statală a Republicii Moldova, şi Tiraspol, care urmăreşte recunoaşterea independenței Transnistriei, au fost întrerupte pentru o perioadă consistentă de timp până în februarie 2012, când au fost reluate în formatul 5+2. Pe lângă cele două părţi implicate, la negocieri participă în calitate de mediatori Rusia, SUA, Ucraina, UE şi OSCE (o analiză fină a acestor aspecte în raportul Centrului Român de Politici Europene, scris de Stanislav Secreriu).
După o primă rundă de negocieri, la Dublin, şi seria de întâlniri Sevciuk – Filat, ruşii au reacţionat în valuri. La sfârşitul lui martie 2012, reprezentant special al Rusiei în Transnistria este numit Dmitri Rogozin, un înalt oficial rus celebru prin naţionalismul şi duritatea declaraţiilor sale.
Apoi, lui Sevciuk i se refuză ajutorul de 180 de milioane de dolari, acesta fiind redus la doar 30 de milioane, destinaţi unor obiective precise. La jumătatea lui aprilie, ministrul rus al apărării, Anatolyi Serdiukov, face o vizită-surpriză la bazele militare ruseşti din Transnistria, promiţând modernizarea lor. Este imediat urmat de Dmitri Rogozin. Peste doar două zile urma să înceapă la Viena altă întâlnire 5+2, care avea să dea dureri de cap ruşilor.
În culisele negocierilor: frumoasa Nina şi experimentatul Carpov
Cei doi diplomaţi care conduc negocierile în numele Republicii Moldova şi al Transnistriei sunt de calibru diferit. Eugen Carpov, negociatorul Moldovei, este un diplomat de 46 de ani, cu experienţă în ambasade importante pentru Chişinău. Negociatorul transnistrean este Nina Shtansky, fermecătoare la cei 34 de ani, dar catapultată din staff-ul lui Sevciuk direct în poziţia de „ministru de externe“ al Transnistriei. Miza întâlnirii de la Viena (detaliile reuniunii au fost relatate pentru HotNews de mai multe surse apropiate negocierilor) era stabilirea unui cadru pentru începerea negocierilor reale între cele două părţi, care nu reuşeau să se pună de acord în privinţa calităţii pozițiilor lor. Tiraspolul cerea Moldovei să fie recunoscut drept parte egală, solicitare imposibilă pentru că ar implica recunoaşterea de facto din partea Chişinăului a statalităţii Transnistriei.
După două zile de discuţii sterile, în timpul unei pauze, experimentatul Carpov i-a prezentat o soluţie de compromis Ninei Shtansky: un principiu care stipulează că participanţii au aceleaşi drepturi în negocieri. Fie din lipsă de experienţă, fie dintr-o intenţie pozitivă reală, Shtansky a acceptat principiul, care nu făcea însă referire în nici un fel la statutul juridic al celor implicaţi.
La revenirea celorlalţi mediatori în camera de lucru, singura opoziţie a venit din partea lui Serghei Gubarev, reprezentantul Rusiei la negocieri. Susţinut însă de toţi ceilalţi participanţi, principiul a fost anunţat public ca un pas înainte în procesul negocierilor. Deschiderea comercială dintre Republica Moldova şi Transnistria începea să fie completată şi de una politică.
Pumnul Rusiei
În ziua imediat următoare, Dmitri Rogozin acorda un interviu ziarului Kommersant (deţinut de Usmanov, patronul combinatului de la Rabniţa şi director la Gazprom) în care condiţiona garanţia unităţii statale a Republicii Moldova prin şase condiţii imposibil de îndeplinit. Printre ele, recunoaşterea Rusiei ca „unic stat care dispune de forţă şi autoritate politică în această regiune“ şi recunoaşterea Transnistriei drept parte egală la negocieri.
În lipsa unei reacţii adecvate a liderilor transnistreni, „mediatorul“ rus Serghei Gubarev a vizitat Tiraspolul pe 17 mai. Transnistrenii s-au conformat instrucţiunilor ruşilor, anunţând pe 18 mai că ar putea refuza semnarea documentelor convenite la Viena şi solicitând explicaţii de la Chişinău în privinţa egalităţii părţilor. Pe 21 mai, Gubarev a întărit mesajul, afirmând că şi Moscova ar putea cere revizuirea documentelor de la Viena. Doar la o zi după declaraţia lui Gubarev, Evghenii Sevciuk a ieşit cu o declaraţie radicală: „s-a format o conjunctură politică externă favorabilă realizării aspiraţiilor poporului transnistrean“, adică a independenţei statale. Pe 27 mai, bunăvoinţa de la Viena a Ninei Shtansky se volatilizase complet: „Se poartă negocieri despre negocieri şi rezultatul, în perspectiva apropiată, nu se vede“. Medierea Rusiei fusese cum nu se poate mai eficientă: din nou blocaj politic total între Transnistria şi Republica Moldova.
Respiraţia caldă a Rusiei
Relaxarea şi deschiderea comerţului dintre Republica Moldova şi Transnistria pot aduce un plus de satisfacţii financiare atât unor oligarhi ruşi, cât şi elitei politico-economice de la Chişinău şi Tiraspol. Dar Moscova interzice cu duritate orice apropiere politică de un Chişinău mult prea european pentru gusturile lui Vladimir Putin.
Prin această strategie a paşilor mici şi pragmatici, precum reluarea transportului feroviar de mărfuri, se va ajunge la o „federalizare economică de facto“ (nu şi politică) a regiunii, convenabilă reţelelor financiare rusofile. Acestea vor profita de deschiderea şi relaţiile privilegiate ale Republicii Moldova cu UE, făcând însă de la Tiraspol regulile jocului după bunul lor plac. Sau, cum spunea cu talent de poet Dmitri Rogozin, „Transnistria va resimţi din plin respiraţia caldă a Rusiei“.
Sub toate aceste jocuri politice şi interese financiare stau oamenii de pe malurile Nistrului. Am fost acolo şi nicăieri altundeva nu mi-a fost dat să văd o disperare mai adâncă decât în sărăcia satelor transnistrene. Dacă maşinile luxoase ale liderilor de la Tiraspol sau ale afaceriştilor ruşi trec ca prin brânză prin punctele militarizate de control de pe Nistru, oamenii simpli continuă de douăzeci de ani să se supună unor controale umilitoare la umbra kalașnikov-urilor şi să plătească de fiecare dată şpăgi grase. Cei mai mulţi s-au obişnuit deja cu acest ritual, iar ce e pentru noi normal, pentru ei e doar o excepţie în zi de Paşte, o minune. Aceasta e respiraţia caldă a mamei Rusia.
„Trebuie să creăm încredere“, spunea de curând ministrul de externe, Andrei Marga, „românii trebuie să fie mai bine informaţi despre Rusia actuală“. Prin acest articol nu am făcut altceva decât să urmăm sfatul actualului şef al diplomaţiei româneşti.
Cine este Evghenii Sevciuk
S-a născut la Rabniţa, pe teritoriul actualei Transnistria, în 1968. Din 1992 până în 1998 a fost miliţian însărcinat cu crimele economice în cadrul Ministerului de Interne transnistrean. În 1998, este numit şef al Departamentului de taxe. Din 1998 până în 2000 este director adjunct în cadrul Sheriff şi manager al filialei din Rabniţa a Agroprombank. În 2005, devine preşedintele Sovietului Suprem de la Tiraspol, funcţie din care demisionează în 2009. În decembrie 2011, este ales preşedinte al Transnistriei.
