Este un oltean atipic: calm, întotdeauna zâmbitor şi gata să ajute. L-am cunoscut pe Alex Ureche cu ocazia inaugurării clubului Rotary Craiova Probitas şi am aflat că împreună cu prietenii şi cu sprijinul clubului Rotary Craiova, a ajutat sute de tineri din România şi Oltenia. Locuieşte într-o zonă superbă din California, dar se întoarce aici în fiecare an, ca să ajute. Spune că acesta este scopul vieţii lui. Printre proiectele lui Alex se numără construirea a 12 centre multimedia în zonele rurale din România, oferirea de consultaţii stomatologice gratuite pentru copiii de la sate şi distribuirea a 70.000 de cărţi în limba engleză în Dolj.
Rep.: Povestește-mi cum ai ajuns în State.
A.U.: Spre deosebire de colegii de generație, în cazul meu au ajuns întâi părinții în State și după aceea am ajuns eu. Ai mei au plecat în ’90, trași, împinși de niște prieteni din State, care au spus: „Măi, vedeți că la voi nu o să se schimbe lucrurile așa cum credeți, în următorii 20 de ani“. Aşa că s-au decis să plece pe 15 iunie 1990, exact după Mineriadă. Mai târziu am ajuns și eu acolo. Deci plecarea mea în Statele Unite nu a fost chiar o chestie extraordinar de interesantă.
Rep.: Care a fost șocul cultural al părinţilor, când au ajuns în America pentru prima oară?
A.U.: Tatăl meu chiar avea 55 de ani, era pensionar. El fusese profesor toată viața lui și ieșise la pensie exact cu o lună înainte. Șocul cel mare nu cred că a fost distanța economică uriașă care era în 1990 între România și America, cred că șocul mai mare a fost personal, de adaptare, plecarea de la o anumită viață, convivialitatea românească, toți prietenii lor. S-au dus și au luat viața de la capăt, la o vârstă la care alții poate ies la pensie și o încheie într-un fel, ca planuri și ca tot. Eu cred foarte mult în soartă și cred că lucrurile astea trebuiau să se întâmple. Nu a fost nimic întâmplător că nu m-au luat atunci cu ei, că m-am dus după aceea.
Rep.: Ce faci acum în State?
A.U.: Am terminat Facultatea de Calculatoare Automatică şi acum lucrez în domeniul IT, în managementul bazelor de date, implementare de sisteme, o mulțime de joburi în direcția aceasta. Sunt contractor la diverse firme, iar ca hobby am o fundație nonprofit, înființată în 2004, care se ocupă de ajutorarea copiilor. Datorită faptului că poate 90% din generația mea se află în America și în cele patru colțuri ale lumii, foștii mei colegi de facultate mă ajută să facem proiecte educaționale în România, culmea, în zona Craiovei, că așa s-a nimerit.
Rep.: Chiar de unde te tragi tu…
A.U.: De unde mă trag eu, exact. De unde se trag bunicii mei. Şi culmea, bunicii mei făceau aceleași proiecte educaționale, acum 60 de ani.
Rep.: Am citit despre asta, în articolul de pe site-ul Rotary International.
A.U.: Ca să vezi cum te aruncă viața, 60 de ani mai târziu, în același sat care arată cam tot la fel, să faci aceleași lucruri ca bunicul tău!
Rep.: Bunicul tău era bancher?
A.U.: Da, era șef serviciu devize la Banca Națională, în București, și încerca să facă una şi alta împreună cu vărul lui, Ureche, pe amândoi îi chema Ureche, colonel din Craiova. Făceau acolo, în sat la ei, proiecte de responsabilitate socială, înainte să existe expresia. Ca să vezi!
Rep.: De ce te întorci în România în fiecare an?
A.U.: Grea întrebare, să-ți spun drept. Pe de o parte, îmi iau energia necesară atingând pământul românesc, pe de altă parte, mă atrag proiectele pentru educaţia copiilor, nespus de mult. Mă atrage colaborarea cu Rotary, cu oamenii de aici. Nu știu ce mi s-a întâmplat. În momentul în care am ajuns în Craiova, în 1991, n-aveam nici o legătură cu Craiova, nici o legătură cu Oltenia, am venit aici și m-am simțit de parcă aș fi ajuns acasă. Nu pot să-mi explic această stare, nici nu încerc să mi-o explic. Mă bucur foarte mult de ea și chiar nu e un mesaj populist. Bunicii mei au fost împiedicați de autorităţi din anii ’60 să intre în satul lor, că așa era vrerea atunci. Știam că Fratoştiţa există undeva pe hartă, dar nu ajunsesem niciodată acolo. Am ajuns în 1991, m-am urcat pe dealul unde se afla casa bunicilor, care a fost demolată, și m-am simțit ca acasă. Toată lumea râde de mine: dealul tău, dealul tău, dealul tău. Acolo este vibrația neamului meu, nu știu de ce.
Rep.: De ce nu rămâi aici?
A.U.: M-am gândit foarte mult la acest lucru. Poate din același motiv pentru care nu rămân în America. Poate că misiunea mea este să fiu pe două continente. M-am simțit, și iarăși nu este o vorbă în vânt, cetățean al întregii lumi. Ştiu că sunt o mulțime de lucruri bune de care putem beneficia, spiritual vorbind, din America, pe care le-aș putea aduce aici. Şi sunt o mulțime de obiceiuri pe care aș putea să le duc dincolo. Că uite, americanii au patriotism, familie, o mulțime de valori care la noi s-au cam uitat. Noi avem o mulțime de valori și de tradiții care sunt foarte bune și de care ar putea beneficia și cei de pe alte meleaguri. Cred că misiunea mea este să apropii aceste două vibrații dintre lumile noastre. Când vor fi lucrurile altfel, probabil că voi veni aici, pe deal, și voi începe să dau cu sapa, să vedem ce iese de pe deal. Nu știu dacă răspunsul ăsta mulţumeşte pe cineva, sunt niște stări foarte ciudate, pe care nici nu vreau să le înțeleg pe deplin. Ele îmi dau energia de a continua ceea ce fac.
Rep.: Ai călătorit în toată lumea. Dincolo de State și România, ce loc ți-a rămas în suflet?
A.U.: Și tu ai călătorit și cred că ne-am dat seama că oamenii sunt la fel, în esență, peste tot, pe orice meridian al lumii. Dacă ar fi chiar să răspund punctual, japonezii m-au impresionat prin disciplina și prin perfecționismul lor.
Rep.: Poți să îmi dai un exemplu?
A.U.: Da. Eram la un templu în Kyoto unde sute de turişti se înșirau pe o potecă și dădeau ocol templului. În această agitație și gălăgie, erau trei muncitori japonezi care construiau un piedestal. Încercau să compacteze nisipul şi ce m-a impresionat este că agitația lumii care fotografia, ghizii sub umbrele, lumea ce se ducea în sus și în jos nu existau pentru ei. Nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, încercau cu măiestrie să facă acea figură perfectă. Singura lor preocupare în această viață părea că este acel morman de nisip pe care trebuia să-l facă perfect tronconic. M-a impresionat această disciplină. La alt templu, era un călugăr a cărui singură misiune era să măture frunze într-un morman perfect. Călugărul era al templului, dar muncitorii erau simpli angajaţi cu ziua. Însă lucrau la fel, încercând să atingă acea perfecțiune de care depindea onoarea lor şi filosofia lor de viață.
Rep.: Ce lucruri ți s-au părut amuzante în State când te-ai mutat acolo?
A.U.: Este lumea contrastelor, în care trăiesc cei mai bogaţi şi cei mai săraci oameni la un loc. Ce să spun, sala de gimnastică are scări rulante ca să nu se obosească oamenii urcând pe jos. Sau, asta o știe toată lumea, este blestemul Americii, oamenii supraponderali care comandă triplu cheeseburger și Diet Coke (Coca-Cola dietetică – n.r.). Cumva în mintea lor ar compensa… În Japonia m-au amuzat anunțurile pentru rețete de slăbit, pe care nu le înțelegeam pentru că toţi erau slabi. Până când am ajuns la mall și am văzut copilițe de 17 ani care mâncau la McDonalds. Au luat-o și ei pe drumul asta. Cei mai în vârstă sunt toți subțiri, dar generațiile tinere s-au dedat consumerismului Estului.
Rep.: Ești american în România sau român în America?
A.U.: Mi-am pus întrebarea asta de multe ori. Unora nu le place să fie american în America, român în România, francez în Franța. Eu prefer să mă adaptez. Nu este fățărnicie, sunt reguli. Altfel, se creează o lipsă de armonie. Avem un prieten care de 20 de ani mănâncă același lucru: ceafă de porc cu cartofi prăjiți. Asta în California, unde probabil că există o sută de bucătării diferite, unde este și păcat să nu încerci ceva nou. Nu poate să mănânce nici bucătărie thailandeză, nici chineză, nici aia, nici aia, el mănâncă ceafă de porc cu cartofi prăjiți.
Rep.: E român adevărat.
A.U.: E român în California, da. Nu știu dacă e bine, e foarte mult colesterol în friptura aceea.
Rep.: Care este visul tău?
A.U.: Ceea ce îmi doresc cu adevărat, deși pare bombastic, este să-i ajut pe oameni. Mâine mă duc la Bîta să-i văd pe unii dintre bursierii noștri. Când mă duc acolo, îi văd pe copii, le aduc un laptop, le iau niște prăjituri, ceva se schimbă în viața lor. Mă întrebam ce-aș face dacă aș câștiga o sumă uriașă la loterie. Aș face exact ce fac acum, numai că la un nivel mult mai larg. Aș face toate aceste programe vocaționale pe care le fac cu copiii. În loc de 25 de burse, aș da 2.500 de burse, aş face școli. Dacă aş putea, aş sta pe câmp, pe coclauri, unde este nevoie de mine, și aș face proiecte educaționale, zi de vară până seara. N-ai să crezi, vor zice: „Uite, a venit nebunul!“, primul și cel mai nebun.
Rep.: Vorbește-mi despre familia ta, Alex.
A.U.: Sunt căsătorit, am o fetiță pe care abia aștept să o aduc în România, când va face trei ani și va suporta mai bine călătoria cu avionul. Soția mea este din Mexic, cu ascendență din Franța, de fapt, i-am regăsit familia în Franța acum doi ani. Erau doi frați care plecaseră, înainte de primul război mondial, de mai bine de 100 de ani, și nu mai știau nimic unul de altul. Noroc cu mașinăria magică numită Google! S-au reîntâlnit și așa mi-am explicat de ce socrul meu seamănă foarte bine cu țăranii din sudul Franței.
Rep.: Cum s-au găsit pe Google?
A.U.: Păi au dat search pe Google după numele lor și au văzut că era un primar într-un sat din Gasconia care avea același nume. Şi unul din verii soției mele s-a dus acolo. El nu vorbea franceză, şi francezul nu vorbea spaniolă. A crezut că este un turist, aşa că i-a dat zece euro, căci așa era obiceiul acolo, în sat, când venea un turist de care voiai să scapi îi dădeai zece euro. Până la urmă, lucrurile s-au așezat, primarul a înţeles că erau din aceeași familie. Noi ne-am dus un an sau doi mai târziu. Din fericire, eu vorbesc franceza şi ne-am înțeles. Semănau, după 100 de ani. Socrul meu, mexican cu ochii albaștri și părul roșcat-blonziu, seamănă leit cu localnicii din Gasconia.
Rep.: Povesteşte-mi despre soţia ta.
A.U.: Alma este o persoană cu mult suflet, mai ales că-mi suportă toate călătoriile. Eu vin în România, ea stă acolo, cuminte. Dar îi place foarte mult aici. Ea s-a născut undeva în Arizona, într-un deșert cu scorpioni, șerpi cu clopoței, păianjeni, vietăţi de tot felul. Cum vedem noi rațe și gâște la colț în bătătură, așa vedeau ei scorpioni. Dacă lăsai firimituri pe jos, veneau scorpionii. Dacă nu-ți apărai perimetrul, veneau șerpi cu clopoței, nu veneau șoriceii de câmp. Erau crescători de vaci, aveau zeci de mii de hectare, erau cowboy. Când a venit prima oară aici, a spus: „Cât de multă apă aveți, cât de verde e totul!“. I-a plăcut zona noastră. Îți spun, spiritul ăsta al Craiovei este domol, liniștit. Este un spirit care ţi se așază pe suflet.
Rep.: Cu toții avem oameni care ne-au influențat, oameni care reprezintă pentru noi ceva. Tu ai un asemenea reper?
A.U.: Pentru mine, Eliade a fost unul dintre primele repere, ce a făcut el, toate călătoriile lui. Şi un filosof bulgar care a trăit în aceeași perioadă cu Eliade, îl cheamă Omraam Mikhael Aivanhov şi a scris multe cărți de filosofie practică. Și, în general, toți oamenii care fac ceea ce zic, care au o concordanță între vorbă, gând și fapte. Când un om spune „Să-i ajutăm pe copii!“, eu mă aștept ca el să fie primul care să-i ajute pe copii, să facă ce a spus. Oamenii care fac ceea ce spun, care propovăduiesc ceva, care arată o cale, trebuie să o urmeze. Ştiu pe cineva care literalmente și-a dat paltonul de pe ea în toiul iernii și ea s-a dus acasă dârdâind de frig, aproape de pragul pneumoniei, dar a dat paltonul unei persoane care avea, din punctul ei de vedere, mai multă nevoie decât ea de paltonul respectiv. Pe de altă parte, sunt profesoare şi profesori care spuneau ceva și făceau altceva, și îi vedeam pe elevii mei (am fost și diriginte un an), care veneau la mine și îmi spuneau „Dom’ diriginte, uitați ce a spus omul acela“, și deja se vedea neîncrederea în ochii lor și omul acela era pus pe linie moartă din punctul lor de vedere moral. Aceşti oameni sunt prezenţi în educația copiilor, în mediul școlar, în mediul politic, aşa că lucrurile sunt foarte amestecate acum și sper că se vor separa la un moment dat.
Rep.: Fiecare dintre noi trăim într-un punct al vieţii o epifanie, un moment în care ne dăm seama că lucrurile nu sunt așa cum credeam. Poți să-mi povestești despre momentul tău?
A.U.: Am avut două până acum. Unul a fost la 17 ani, când eram în plin cerc de ateism la liceu și scriam tot felul de referate materialist-dialectice, și deodată am început să citesc cărți de filosofie practică cu tentă religioasă și am început să mă duc la biserică. Şi atunci am auzit-o pe bunica mea, care și-a petrecut toată viața în Fratoștița: „Vai, cât m-am rugat pentru tine, să te duci la biserică!“. Iar al doilea moment a fost acum zece ani, când înțelesesem deja la nivel intelectual că menirea noastră este să-i ajutăm pe ceilalți, dar atunci am simțit că ideea asta pur și simplu a devenit parte din mine şi a început să mă comande în viață, în gânduri, în gesturi, în tot. Şi n-a mai plecat de atunci. Acesta a fost momentul în care am realizat că suntem aici ca să-i ajutăm pe alții.
Rep.: Gândirea ta este o combinație între budism şi creștinism.
A.U.: Cred că poți să iei faptele pozitive din filosofiile lumii și să le aduci în filosofia ta. Eu creștin-ortodox m-am născut, creștin-ortodox o să mor, evident, și după principiile ăstea mă voi ghida toată viața, dar îmi regăsesc trăiri budiste. Acum, că mă uit și în stânga, și în dreapta, prea puțină lume întoarce și celălalt obraz.
Rep.: Ai avut angajați vreodată?
A.U.: Când mi-am deschis firma, am decis că nu sunt capabil de o asemenea responsabilitate. De mine să depindă viața unui om, să plătesc salarii, asigurări de sănătate… Mi-am deschis firma înainte de 2007 şi am zis să treacă acolo câţiva ani, să fac ce trebuie, și după aceea vedem cum extindem firma. În meseria mea este destul de simplu să fii contractor, nu trebuie să-mi extind firma ca să fiu mulțumit. Mă rog, poate în viitor, când o să simt nevoia. Sau poate nu mai simt nevoia deloc, am terminat.
Rep.: Eşti o persoană foarte pacifistă și calmă. Când te-ai enervat ultima dată?
A.U.: Când mi-a luat un şofer fața la Jiul! (râde). Sunt foarte multe lucruri care nu-mi plac în viața asta, şi atunci am tendința să am reacții împotriva acestor lucruri, reacții pe care le țin în mine. E o pendulare continuă. Dacă tot suntem în viață, avem două opțiuni: de a face bine și de a face rău. De a ne enerva sau de a nu enerva. Eu am ales calea de a-i ajuta pe ceilalți, de a nu mă enerva, de a nu fi violent. Violența este oricum o slăbiciune, şi atunci ce rost are să ne enervăm sau să-i facem rău unui om? De fapt, ne facem nouă rău. Este adevărat că am avut și eu momentele mele. De asta fac sport și am jucat toată viața rugbi. Este o modalitate de a-mi canaliza energia negativă.
Rep.: Spune-mi o întâmplare din copilărie care ți-a rămas întipărită în minte.
A.U.: Când eram la grădiniță, le spuneam copiilor povești, debordam de creativitate. Asta până când am ajuns la școală și învățătoarea a chemat-o pe maică-mea ca să-i spună că plecam din banca mea. Mă duceam la colegi în timpul orei și mă apucam să vorbesc cu ei. Mi s-a explicat că locul meu este în bancă, să desenez bastonașe. Şi bineînțeles că toată creativitatea mea s-a dus pe apa sâmbetei. Până când a trebuit din nou să o dezvolt, prin anul III de facultate, când am început din nou cu lecții de desen și dansuri, și tot. Şi am văzut că timp de 12 ani de şcoală mi s-a blocat creativitatea. Îmi aduc aminte cum erau bătuți cei care scriau cu stânga… Eu cred că trebuie schimbat ceva în acest sistem de învățământ. De aici și scopul organizației noastre, să-i ajutăm pe copii să-și dezvolte potențialul. Şi totul a pornit de la acest eveniment.
Rep.: Închipuie-ți că mâine ai dispărea şi acum ai ultima şansă de a lăsa umanității un mesaj. Ce ai spune?
A.U.: Fiți buni, simțiți cu inima.
Rep.: Şi dacă ai putea să vorbești cu Alex la 18 ani, ce sfat i-ai da pentru viitor?
A.U.: Mi-aş spune: „Nu fi prost, ieși cu fetele alea care ți-au plăcut, spune-le că îți place de ele!“. Dar lucrurile au o conotație mult mai adâncă. Multe lucruri pe care nu le facem sunt din cauză că ne este frică de succes, de lucruri extraordinare. În liceu ne gândim: ce bine ar fi să ieșim cu fata în parc. Dar dacă mă refuză? Vai, lumea se năruie! Dar ce se întâmplă dacă mă acceptă? Atunci trebuie să mă înalț, să mă bărbieresc, să port cămașa cea bună. Mesajul pentru Alex de 18 ani, dacă ar putea să înțeleagă, ar fi: „Ce ai face dacă ai ști că nu poţi să eşuezi?“. Dar poate că Alex de la 18 ani trebuia să-și trăiască fricile ca să ajungă mai departe, și să ia bastoane în cap și șocuri ca să-și facă experiența de viață.
Rep.: Mulțumesc, a fost o plăcere să vorbesc cu tine. Ai vrea să mai spui ceva?
A.U.: Nu, au fost o mulțime de întrebări frumoase și nu mă așteptam să mă deschid așa. Probabil și faptul că te-am simțit apropiat, zen. Eu sunt obsedat de calea noastră în viață, destinul nostru. Putem să ne schimbăm soarta. Nu există nici un motiv în viață pentru care să nu putem alege calea binelui. Cu cât oamenii vor evita să aleagă calea binelui, cu atât va stagna mai mult omenirea. Degeaba trimitem rachete pe Lună, dacă le trimitem cu încărcătură nucleară. Până la urmă, ne tăiem singuri creanga de sub picioare, și știm prea bine lucrul ăsta.
