Acum, ambiţioasa craioveancă de 27 de ani a obținut o bursă pentru masterat în regie de film la New York University Tisch School of the Arts. După anii de liceu petrecuţi în Colegiul Naţional „Carol I“, Luiza a absolvit Facultatea de Film, UNATC din Bucureşti. Luiza Pârvu va fi prima absolventă româncă a acestei universităţi aflate în top trei pe plan mondial, care a dat cinematografiei actori de elită precum Charlie Kaufman, Oliver Stone.
Ana-Maria Predilă: Eşti primul cineast român masterand al prestigioasei Universităţi de film Tisch din New York. Cum ai ajuns să faci acest lucru?
Luiza Pârvu: Încă din şcoală generală am avut un traseu în minte: trebuia să ajung la Bucureşti, la facultate şi apoi la New York. După ce m-am hotărât să dau admiterea la Facultatea de Film, în Bucureşti, am aflat cât de scumpe sunt şcolile importante de film din America şi am încetat să sper că voi studia acolo. În anul IV, când scurtmetrajul meu „Aniversarea“ a obţinut premiul II în Competiţia de Film Studenţesc a Festivalului de Film de la Abu Dhabi, am cunoscut un cuplu care venea de la New York University – Tisch School of the Arts. Ei câştigaseră premiul I. Mi-au zis că trebuie să dau admiterea la NYU Tisch, pentru că sigur voi intra. Un an mai târziu, pe baza portofoliului meu, NYU Tisch mi-a acordat bursă integrală de studii. Probabil că, dacă nu i-aş fi întâlnit pe aceşti oameni, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să mă înscriu la o astfel de facultate. Nici măcar nu ştiam că se acordă burse de merit în SUA. În plus, am plecat la drum fără dorinţa arzătoare de a ajunge în America, ci, dintr-un soi de curiozitate, m-am înscris doar la acest master, nu şi la altele, aşa cum fac majoritatea candidaţilor, pentru a se asigura că vor prinde un loc şi asta a contat mult pentru cei de la universitate.
GdS: Un rol important în alegerea ta de a merge în America l-a avut şi scenaristul tău de atunci, care acum ţi-a devenit soţ. Ce ne poţi spune despre acest lucru?
L.P.: Într-adevăr, un rol important în luarea acestei decizii l-a avut şi scenaristul cu care lucrez de peste patru ani, între timp soţul meu, Toma Peiu, care m-a susţinut foarte mult în această aventură şi a renunţat la proiectele la care colabora pentru a mă însoţi aici. Toma mi-a spus că este o şansă pe care nu am voie să o ratez, indiferent cât de greu ar fi. Am plecat amândoi deşi nu proveneam din familii bogate, dar toate au venit pe parcurs. Primul an în America nu a fost deloc uşor, însă putea fi mult mai rău. Suntem nişte oameni foarte norocoşi, că suntem aici şi că putem să ne dedicăm timpul doar pentru a studia, a merge la filmări, şi a ne gândi la filmele pe care vrem să le facem.
Scurtmetrajele Luizei au câştigat peste 20 de premii şi au fost proiectate în peste 80 de festivaluri
GdS: America nu este o ţară ieftină, cum te descurci financiar?
L.P.: Masterul pe care îl fac eu costă 47.000 de dolari pe an, taxă de şcolarizare. La această sumă se adaugă alte taxe, asigurare medicală, asigurarea echipamentului, taxe de laborator în valoare de aproximativ 6.000 de dolari pe an. Eu nu plătesc taxa de studiu, însă, în fiecare an, trebuie să achit cei 6.000 de dolari suplimentari pe care i-am acoperit, până acum, din câteva sponsorizări, din economiile personale, din banii cu care ne mai ajută părinţii lui Toma şi ai mei pentru că noi nu avem voie să lucrăm aici. Aş vrea să profit de această ocazie pentru a le mulţumi unor oameni care, deşi nu au nici o legătură cu lumea filmului, m-au ajutat să ajung aici şi să pot studia la această şcoală de elită: Florian Cojocaru, Sofia şi Dan Duţescu, Constantin Moldoveanu, Petre Dumea, Iulian Stancu, Dan Chişu, Gheorghe Toma.
GdS: Eşti un masterand american, care sunt diferenţele între sistemul de învăţământ superior din America şi cel din România?
L.P.: E interesant de precizat diferenţa fundamentală dintre statutul de student în România sau în Estul Europei şi acelaşi statut în SUA. Aici, studenţii sunt văzuţi exact invers decât în România. Dacă acasă toată lumea ne ajută la filmări, pentru că eram studenţi şi se ştie că studenţii nu sunt tocmai oameni cu bani, aici este exact invers. Dacă oamenii aud că eşti de la NYU, atunci vor să smulgă cât mai mulţi bani de la tine. Toată lumea ştie cât costă aceste şcoli şi se consideră că ai foarte mulţi bani. Pentru mine a funcţionat împotriva mea faptul că sunt studentă aici, în ceea ce priveşte, de exemplu, găsirea locaţiei pentru filmare. În ceea ce priveşte locuinţa, am norocul să locuiesc împreună cu Toma în casa unor oameni deosebiţi, Sanda şi Liviu Clejan, care ne-au ajutat încă din primele luni în care am ajuns aici şi care ne-au susţinut constant demersurile şi proiectele.
GdS: Ai primit mai multe premii pentru scurtmetrajele realizate până acum. Despre ce este vorba şi cât munceşti la un astfel de proiect?
L.P.: Scurtmetrajele pe care le-am lansat până în prezent sunt „Aniversarea“ (2010), „Draft 7“ (2011) şi „My Baby“ (2013) au fost proiectate în peste 80 de festivaluri şi evenimente de film din ţară şi străinătate (Karlovy Vary, Transilvania – Cluj-Napoca, Erevan, Cinema Jove Valencia, Cannes Short Film Corner, Camerimage Polonia, Abu Dhabi) şi au câştigat peste douăzeci de premii, dintre care cel mai semnificativ este cel de la Abu Dhabi pentru „Aniversarea“.
Cel mai recent film al Luizei a fost făcut cu ajutorul românilor din ţară şi diaspora
GdS: Ştiu că pregăteşti un nou proiect de succes, ce presupune el?
L.P.: În urmă cu o lună, am filmat „O lume nouă“, un scurtmetraj de epocă, a cărui acţiune este plasată în 1907, ce îi are că protagonişti pe unii dintre primii emigranţi români în SUA. Povestea este inspirată din realitate, în familia lui Toma, scenaristul filmului, a existat un personaj care a plecat în acea perioadă din Transilvania în America, urmând o cale pe care aveau să păşească sute de mii de români în primul deceniu al secolului XX. Plecând de la povestea adevăratei Anna Ciotloş, ne-am imaginat o situaţie fictivă, plasată, însă, într-un context cât se poate de realist şi de bine precizat: în zona minieră din vestul statului Pennsylvania, în 1907, unde s-au stabilit mulţi emigranţi din Imperiul Austro-Ungar. În film au jucat actorii Olimpia Melinte, Florin Penişoară şi Ioan Ardelean şi a fost filmat în cea mai veche casă din New York: Ferma Wyckoff.
GdS: Vorbim despre un film de anvergură care a fost făcut cu ajutorul românilor. Cine sunt cei care te-au ajutat în realizarea lui ?
L.P.: Acest film, primul care îşi propune să surprindă o parte din drama trăită de primele generaţii de emigranţi români în SUA, a putut fi filmat cu sprijinul a peste 120 de oameni, în mare parte români din ţară şi din diaspora, care au contribuit la realizarea lui fie cu fonduri personale, fie cu bunuri şi servicii, într-un efort, din câte cred eu, fără precedent pentru un scurtmetraj românesc.
Regizorul român din New York, Bogdan Apetri, ne-a împrumutat camera lui de filmat şi obiectivele proprii, Adriana Răcăşan şi Lulu Petrescu s-au ocupat de toată partea de producţie şi scenografie de la Bucureşti, iar Rodica Oprea, bunica lui Toma, ne-a dat banii cu care am reuşit să achităm echipamentul suplimentar pe care îl închiriaserăm pentru filmare. De asemenea, laboratorul de postproducţie Stage Expert din Bucureşti ne-a susţinut cu partea de colorizare şi prelucrare a materialului filmat şi ajutor pentru sound designe. Lista e foarte lungă şi cuprinde şi oameni cu totul necunoscuţi, al căror sprijin ne onorează.
„În America, oamenii muncesc mult mai mult decât cei din România“
GdS: Să fie masteranzi în America este visul multor tineri. Ce avantaje ai dacă studiezi acolo ?
L.P.: În primul rând, un astfel de master îţi dă curaj şi te face să-ţi doreşti mai mult de la tine. Urmând acest master, te trezeşti într-un context în care totul pare realizabil. Până anul trecut, nu m-aş fi încumetat, în România, să regizez o poveste care se întâmplă la 1900, ar fi părut foarte greu de realizat. De când am venit aici, însă, nimic nu mi se mai pare imposibil. Nu e deloc simplu să faci un astfel de film, dar, dacă ţi-l doreşti şi îl visezi, eşti încurajat şi susţinut să îl duci la bun sfârşit. Mi se pare important că profesorii şi universitatea să-ţi ofere această susţinere.
GdS: Ce ştiu colegii tăi americani despre România? Ce te întreabă?
L.P.: Americanii ştiu foarte puţine lucruri despre România, majoritatea au câteva referinţe precum Transilvania, ţara lui Dracula, Ceauşescu şi, mai nou, Cristian Mungiu. Ce este totuşi impresionant aici este faptul că, deşi suntem aproape 45 de studenţi din toate colţurile lumii, cu rădăcini, dorinţe şi viziuni diferite despre cinema, industrie, artă, reuşim să ne înţelegem şi să ne apreciem unii pe alţii. În plus, lucrăm împreună la proiectele fiecăruia dintre noi.
GdS: Este America ţara tuturor posibilităţilor aşa cum cred românii?
L.P.: America este un loc în care, dacă munceşti din greu şi ai norocul să prinzi un context bun, poţi ajunge foarte sus. Diferenţa este că, în America, oamenii muncesc mult mai mult decât cei din România, iar competiţia şi perspectivele îi motivează să ajungă în top. Concurenţă este mult mai mare şi asta face ca nivelul la care trebuie să ajungi să fie foarte ridicat. Oamenii îşi sacrifică de multe ori viaţă personală în căutarea „visului American“, sunt foarte ambiţioşi, pe când, în România, oamenii sunt mai relaxaţi. Se mulţumesc cu mai puţin pentru că nu vor bătăi de cap. Nu vor să-şi asume responsabilitatea pe care o poate aduce victoria, preferă să se mulţumească cu o remiză şi cu „o figură frumoasă“. Asta e, probabil, defectul nostru cel mai mare, dar şi secretul supravieţuirii noastre, că popor.
„Atunci când mă voi întoarce în România, voi încerca să realizez nişte proiecte în Craiova“
GdS: Te gândeşti să te întorci în Craiova?
L.P.: Probabil că nu o să mă întorc să locuiesc în Craiova prea curând, însă, atunci când mă voi întoarce în România, voi încerca să realizez nişte proiecte în Craiova. Mi-aş dori să pot aduce un suflu nou oraşului şi să pun bazele unui eveniment cultural care să îi îmbogăţească viaţă culturală. E un oraş cu mare potenţial în direcţia asta, un potenţial, din păcate, foarte puţin valorificat.
GdS: Ce mesaj ai pentru tinerii care visează la Hollywood?
L.P.: Chiar dacă eu nu visez la Hollywood şi nu îmi doresc să fiu un regizor care să lucreze acolo, aşa cum lucrează funcţionarii la bancă, nu e nimic rău în asta, dar nu e un mod de a funcţiona şi de a produce cinema cu care să mă identific. Cred că e important să facă tot ce pot ei ca să ajungă acolo. Nu e simplu, însă nici imposibil. Pe de altă parte, cred că încercarea de a face ceva poate fi mai valoroasă decât atingerea scopului urmărit, aşa că sfatul meu este să încerce să-şi urmeze visele şi să nu se lase descurajaţi la fiecare adiere de vânt.
