Discursurile sale în cadrul conferinţelor TED au fost privite de peste trei milioane de oameni. „Demonul amiezii“, cartea sa despre depresie, a intrat pe lista de best-selleruri a New York Times și a fost finalista premiilor Pulitzer. Andrew Solomon (foto) este astăzi cea mai cunoscută personalitate americană dispusă să vorbească public despre boala sa: tulburarea depresivă. Nu doar să vorbească despre ea, ci și să o explice.
Plecând de la definiția unui călugăr ortodox pentru depresie, Solomon încearcă, într-un dialog pentru HotNews.ro, să exorcizeze cel mai redutabil dușman al vindecării: rușinea.
Plăcerea nu este
un antidot
pentru depresie
Vlad Mixich: Un călugăr ortodox spunea recent, într-un interviu, că „depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg menirea pe acest pământ“. Şi mai spunea că asta se întâmplă „pentru că trăim într-o lume fără Dumnezeu, unde bucuria este adesea confundată cu plăcerea“. Sunteţi de acord?
Andrew Solomon: Nu sunt în totalitate de acord, dar cred că există un anumit grad de înţelegere în ceea ce spune acest călugăr. Depresia este o tulburare medicală declanşată de circumstanţe exterioare pe fondul unei vulnerabilităţi genetice. Cred că vulnerabilitatea genetică este o constantă a acestei boli. Cred că religia oferă multor oameni o mângâiere şi le oferă o protecţie împotriva depresiei severe, dar e doar un ajutor care reduce posibilitatea de a avea un episod depresiv. Pe de altă parte, întrebările referitoare la sensul vieţii sunt centrale pentru oamenii cu depresie, dar asta se întâmplă încă de la prima descriere a depresiei de către Hipocrate. Cred că societăţile care au trecut printr-o tranziţie bruscă sunt acelea în care rata depresiei este mai mare pentru că sistemul de valori al oamenilor este pus la îndoială. De pildă, trecerea de la comunism la capitalism a creat senzaţia de haos în ţările unde asta s-a întâmplat brusc.
V.M.: A dus trecerea bruscă de la comunism la capitalism la declanşarea mai multor cazuri de depresie?
A.S.: Cred că a fost stresant şi orice este stresant poate provoca depresia. E stresant să te adaptezi la o lume cu un sistem de valori foarte diferit. Comunismul nu a fost un sistem mai bun, nu cred deloc asta, dar pur şi simplu schimbările majore sunt dificile. Oamenii care emigrează sunt mai expuşi depresiei. La fel ca oamenii care au pierdut pe cineva apropiat. Sau cei care trăiesc în zone de război.
V.M.: Care e diferenţa dintre plăcere şi bucurie?
A.S.: Căutarea plăcerii nu te poate ajuta foarte mult într-un episod depresiv. Plăcerea nu este un antidot, iar bucuria este antagonică depresiei. Plăcerea este vremelnică, de suprafaţă, este satisfacţia imediată a nevoilor fizice şi psihologice. Bucuria e o aventură spirituală mai profundă. Plăcerea e doar un atribut al clipei.
Depresia netratată
în comunitățile sărace este o criză globală
V.M.: Este depresia o boală a occidentalilor din clasa mijlocie, specifică unei societăţi egocentrice?
A.S.: Sunt descrieri ale depresiei şi în Grecia antică, de acum 2.500 de ani. Aşadar, nu e o boală modernă, nu există nici un moment istoric în care să nu avem relatări scrise despre depresie. Am stat de vorbă cu oameni cu depresie din comunităţile de inuiţi, dintre cei care au supravieţuit în Cambodgia terorii khmerilor roşii, am participat la ritualuri de vindecare a depresiei în vestul Africii şi am înţeles că nu e un fenomen occidental. Există peste tot.
V.M.: Şi atunci de unde provine această impresie că doar clasa mijlocie îşi permite „luxul“ de a fi deprimată?
A.S.: Pentru că, dacă ai în general o viaţă bună, dar te simţi nefericit tot timpul, începi să te gândeşti că ai probabil o boală. Iar dacă ai o viaţă teribil de neplăcută şi te simţi mizerabil tot timpul, pui asta pe seama faptului că ai o viaţă rea. Dar, de multe ori, nu te simţi mizerabil pentru că ai o viaţă neplăcută, ci ai o viaţă neplăcută pentru că depresia te împiedică să repari ceea ce este defect. Vulnerabilitatea genetică e constantă de-a lungul întregii societăţi, dar circumstanţele exterioare stresante sunt mai frecvent întâlnite în rândul oamenilor săraci. Frecvenţa depresiei printre aceştia e mai mare decât printre cei înstăriţi. Depresia netratată în comunităţile sărace e o criză globală a sănătăţii. Şi dacă ne-am ocupa de ea, am avea mai multe societăţi funcţionale.
Opusul depresiei
nu este fericirea,
ci vitalitatea
V.M.: Aţi intervievat atât de mulţi oameni care au suferit de depresie. Care e cea mai precisă descriere a depresiei pe care aţi auzit-o?
A.S.: Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea. Vitalitatea dispare la cei care au depresie. E uşor să confunzi experienţa unei dezamăgiri sau a unei nefericiri sau lipsa plăcerii, cum spunea acel călugăr, cu depresia. Depresia e lipsă de sens, senzaţia că orice faci sau orice ai putea face nu are nici o valoare şi nici un merit. E senzaţia că orice lucru cotidian cere prea mult efort pentru a fi îndeplinit, e absenţa completă a bucuriei, anhedonia în care simţi că nimic nu te poate convinge că viaţa merită trăită. Cel mai sever simptom este convingerea că a fi viu e mai dureros decât a fi mort. De aceea mulţi oameni cu depresie încearcă să se sinucidă. Vitalitatea este energia de bază care ne dirijează vieţile. Dar în depresie simţi că viaţa ta nu are nici un sens şi nici o valoare.
V.M.: Aţi scris peste 500 de pagini despre depresie fără să fiţi la acel moment psihiatru sau psiholog. De ce aţi investit atât de mult efort în a explica lumii ce este depresia?
A.S.: Nu sunt psiholog clinician, dar am făcut studii serioase de psihologie tocmai pentru a înţelege şi scrie despre această boală.
V.M.: Dar chiar aceste studii sunt un efect al efortului pe care-l faceţi pentru a explica depresia.
A.S.: Aşa este. Am fost foarte afectat când, la 30 de ani, am făcut depresie. Am avut o viaţă norocoasă: am avut părinţi iubitori, nu am avut probleme financiare în copilărie, am putut primi o educaţie bună, am avut mulţi prieteni. Şi, cu toate acestea, am făcut depresie. Şi, unul dintre lucrurile pe care le uităm când vorbim despre depresie este că depresivul ştie că e ridicol. E ridicol să nu poţi avea grijă de tine, să nu poţi face un duş, să nu poţi mânca. Toată lumea face lucrurile astea, era ridicol că brusc eu nu le mai puteam face. Şi, pe măsură ce am ieşit din depresie, am realizat că nu înţelegeam ce mi s-a întâmplat şi am început să citesc cărţi despre asta: cărţi medicale, cărţi de sociologie, memorii ale unor oameni care au suferit de depresie, toate aceste abordări din perspective diferite. Dar nimeni nu le pusese vreodată împreună, era un fel de haos acolo şi mi-am dat seama că trebuie să încerc să-i ajut pe cei care încă nu au ieşit din depresie. Am vrut să realizez o descriere holistică a depresiei într-o singură carte.
V.M.: Aşadar, aţi scris cartea cu gândul la cei care au depresie?
A.S.: În primul rând pentru ei, căci ei au o nevoie enormă de aşa ceva. Dar am primit un număr uriaş de scrisori şi de la oameni care-mi spuneau că soţul sau prietena lor suferă de depresie şi cartea i-a ajutat să-i înţeleagă mai bine. Iar cele mai multe scrisori le primesc de la persoane cu depresie care-mi spun că apropiaţii lor nu le înţeleg suferinţa şi această carte îi ajută să o înţeleagă.
Rușinea – o barieră
în calea vindecării
V.M.: Primiţi reacţii atât de multe, dar, cu toate acestea, oamenilor le e ruşine să vorbească despre asta. Depresia continuă să fie un tabu deşi discursurile dumneavoastră despre depresie sunt atât de populare. E o fractură logică aici.
A.S.: Există două perspective. Una dintre ele e sumarizată de călugărul amintit la început. Dacă eşti deprimat, acesta e un eşec al tău. Este un eşec de a face ceea ce ar trebui să faci, de a avea atitudinea pe care ar trebui să o ai, de a munci mai mult, a fi mai disciplinat. Este tendinţa de a privi depresia ca o slăbiciune de caracter. „Am fost deprimat când mi-a murit pisica şi m-am descurcat. Tu de ce nu te descurci?“. Această viziune este favorizată de faptul că ştiinţa încă nu a oferit o explicaţie foarte clară a cauzelor depresiei. Nu ştim exact ce se întâmplă în creier atunci când apare depresia. Ştim că în multe cazuri medicaţia care inhibă receptorii de serotonină este de ajutor. Ştim că depresia are de-a face cu absenţa serotoninei. Ştim că terapia cu electroşocuri îi ajută pe unii. Dar cred că oamenii se simt ameninţaţi de depresie pentru că o astfel de boală îi expune drept nişte fiinţe vulnerabile. Am întâlnit de foarte multe ori oameni care sunt deprimaţi şi le e ruşine de asta.
V.M.: Această ruşine e o barieră în calea vindecării?
A.S.: Da. E impresia că dacă ai un caracter puternic poţi rezolva problema asta pe cont propriu. Oamenii caută explicaţii pentru depresia lor, fie că au probleme profesionale, fie că s-au despărţit de cineva, şi atunci cred că depresia nu are nevoie de tratament. Dar dacă eu cad pe o scară şi îmi rup braţul, ştiu că mi l-am rupt pentru că am căzut. Aşa că merg la medic, care îmi repară braţul, şi dacă cineva mă întreabă de ce nu mi-l repar singur, mă uit ciudat la el. În timp ce, dacă aş fi deprimat, aş ascunde asta pentru că e ridicol să povestesc despre depresie. Şi dacă adaug straturi de ruşine peste depresie, îmi va fi mai greu. E şi aşa greu să rezişti realităţii depresiei.
V.M.: Cei câţiva psihiatri români cu care am discutat despre „Demonul amiezii” au avut o reacţie pozitivă după lectura cărţii. Dar ce le-a plăcut mai mult a fost faptul că această carte este în favoarea medicaţiei. În acelaşi timp, în carte scrieţi că efectele adverse ale antidepresivelor sunt cumplite. De ce sunteţi atunci un suporter al tratamentului medicamentos?
A.S.: Sunt în favoarea tratamentului pentru depresie şi există multe terapii şi oameni diferiţi răspund la terapii diferite. Medicaţia este foarte de ajutor pentru mulţi oameni şi a fost foarte de ajutor şi pentru mine. Am întârziat la interviul nostru pentru că a trebuit să-mi iau medicaţia înainte de a coborî. Dar cred că unii sunt mai ajutaţi de psihoterapie decât de medicaţie, cred că unii pot ieşi din depresie doar prin exerciţii şi disciplină, cred că alţii au nevoie de tratament cu electroşocuri, alţii de intervenţii neurochirurgicale. Sunt multe, multe forme de tratament. Important este să admiţi că ai o problemă şi să cauţi un tratament pentru asta. Medicaţia are un suport ştiinţific dovedit şi oamenilor nu ar trebui să le fie ruşine că iau medicamente. Pe de altă parte, există şi multe efecte adverse. Dar cu ajutorul medicamentelor boala îţi dispare.
V.M.: Te transformă medicaţia în altcineva?
A.S.: Există efecte adverse: eşti mai obosit sau mai gras, este afectată şi energia ta sexuală. Dar în urmă cu 50 de ani nu exista nici un tratament pentru depresie. Mă simt atât de norocos că trăiesc într-o epocă în care medicamentele îmi pot oferi o viaţă normală şi plăcută. Dar e nevoie să progresăm mai mult în privinţa asta. Medicamentele nu te transformă în altcineva… te ajută ca, în loc să fii trist pentru că nu te poţi da jos din pat şi nu poţi mânca, să fii trist pentru problemele din Siria şi Crimeea sau pentru prietenii de care te-ai despărţit în ultimii ani. Da, putem spune că într-un anume sens medicaţia te schimbă. Dar multe alte lucruri te schimbă: educaţia m-a schimbat, părinţii m-au schimbat.
V.M.: Tatăl dumneavoastră este „părintele“ Celexa, unul dintre cele mai populare antidepresive din Statele Unite. V-a schimbat asta perspectiva asupra medicaţiei?
A.S.: Faptul că m-am îmbolnăvit de depresie, am luat medicaţie şi mi-am revenit l-a determinat pe tatăl meu să devină interesat de problemă şi să-şi concentreze atenţia pe Celexa. Depresia mea l-a influenţat pe tata, însă educaţia lui în farmacologie m-a făcut să fiu mai deschis ideii de a lua tratament medicamentos pentru depresie. Dar, ca oricine altcineva, uram ideea de a lua medicamente şi până ce nu am ajuns în situaţia disperată descrisă în carte nu am acceptat tratamentul medicamentos. M-ar bucura mult să nu mai fiu nevoit să iau medicaţia, dar admit că trebuie să o iau. Nu cred că am această atitudine pentru că tatăl meu este implicat în industria farmaceutică, dar cu siguranţă a făcut să fie mai uşor să accept asta.
Cum să-ți alegi psihoterapeutul
V.M.: E mai uşor să găseşti combinaţia de medicamente eficientă decât un psihoterapeut eficient. Cum vă alegeţi psihoterapeutul?
A.S.: Tema centrală aici este alianţa terapeutică: pacientul trebuie să se simtă înţeles şi să fie convins că terapeutul îl poate ajuta. Oamenii trebuie să aibă încredere în instinctul lor. Toţi cei care pot, ar trebui să încerce la început să vadă mai mulţi psihoterapeuţi din aceleaşi motive pentru care e logic să mergi la întâlniri cu mai mulţi până ce te decizi cu cine să te căsătoreşti. Nu te arunci în braţele primului venit. E util să verifici şi calificările sale profesionale, pe cine a reuşit să ajute. Dar esenţial este ca terapeutul să fie capabil să te înţeleagă pe tine. Nu există terapeuţi capabili să înţeleagă pe oricine. Dar aş spune că e mai simplu decât să găseşti combinaţia potrivită de medicamente. Psihofarmacologia e o artă: e foarte complexă, sunt multe substanţe, sunt mulţi medici cu viziuni diferite în privinţa eficienţei anumitor combinaţii farmaceutice. Mi-aş dori ca psihofarmacologia să fie mai simplă, ar fi mai simplu şi pentru mulţi pacienţi.
V.M.: Aţi spus într-un discurs TedTalks că „am găsit o modalitate de a-mi iubi depresia“. Cum poate cineva să-şi iubească boala? Căci altădată v-aţi referit la ea ca la o Golgotă.
A.S.: Faptul că o iubesc nu înseamnă că nu o urăsc. Dacă aş putea alege să nu mai am depresie, aş alege să nu mai am depresie.
V.M.: Aţi renunţa astăzi la tot succesul şi faima dumneavoastră doar pentru a nu mai avea depresie?
A.S.: În primul rând, cred, cu aroganţă, că aş fi avut succes şi în altceva. Cred că lupta este o parte importantă a condiţiei umane. Am fost transformat de experienţa depresiei într-o persoană mai bună şi mai profundă. A fost o experienţă transformativă, dar există multe alte experienţe care te pot transforma, sunt multe dificultăţi care pot deveni productive. Abilitatea noastră de a fi fericiţi sau trişti, de a fi furioşi sau dezamăgiţi, de a fi plini de durere, e ceea ce ne face umani. Capacitatea de a ne îngrijora în privinţa posibilităţii de a pierde persoana pe care o iubim este o componentă centrală a iubirii însăşi. Nu aş renunţa niciodată la capacitatea de a fi trist, dar dacă mi s-ar da posibilitatea să aleg orice de pe lume aş renunţa imediat la agonia caracteristică depresiei. Tristeţea şi depresia sunt două stări foarte diferite.
V.M.: Aţi învins depresia sau doar aţi făcut pace cu ea?
A.S.: Am făcut pace cu ea. Încă am nevoie de tratament, dar nu mai e centrală în viaţa mea. Depresia nu-mi mai domină conştiinţa, dar ar fi o exagerare să spun că am învins-o. Şi ca să mă întorc la prima întrebare, cred că e minunat să ai o viaţă plină de plăceri, cred că plăcerea poate fi o cale spre fericire, dar mai cred că oamenii nu ar trebui să fie deturnaţi de pe drumul spre fericire transformând plăcerea într-un scop. Medicaţia sau psihoterapia nu-ţi vor oferi o viaţă fericită. Dar îţi vor oferi capacitatea de a-ţi căuta fericirea.
Andrew Solomon
Andrew Solomon este absolvent al Universităţii Yale şi doctor în psihologie al Universităţii Cambridge. Pentru „Demonul amiezii”, cartea sa despre depresie, a primit National Book Award, iar ultima sa carte, „Far from Tree”, a fost inclusă de New York Times pe lista celor mai bune zece cărţi din 2012. Articolele lui Solomon apar în The New Yorker sau New York Times Magazine.
