Bogdan Marişca, membru al Napoca Rally Academy, este unul dintre cei mai buni piloţi din România. Revista TopGear scria despre el că „atunci când prinde o zi bună nu are rival“. A fost campion naţional absolut în 2005 şi a continuat să practice motorsportul în stilul agresiv care îl caracterizează: vrea totul sau nimic. Dar când motorul se opreşte şi maşina de raliu se retrage în garaj, Bogdan devine alt om. Promovează condusul responsabil, organizează campanii de implicare socială şi încearcă să facă românii să fie mai atenţi în trafic.
Ștefan Voinea: Cum te-ai apucat de pilotaj?
Bogdan Marișca: Eterna poveste, pasiune de când mă cunosc. Tata mă ducea la raliuri pe umeri de când aveam doi ani şi jumătate. Pe drumul spre Poiana Braşov, unde stăteau bunicii mei, se organizau frecvent concursuri. Pe vremea aceea, în anii ‘70, cursele de maşini erau de poveste şi piloţii erau semizei pentru mine. Am prins ultimele concursuri de atunci, apoi a fost un accident foarte urât. Gândește-te că mașinile mergeau prin cordoane de oameni. A derapat o mașină și s-a oprit totul.
Ș.V.: A existat vreodată un plan B pentru tine? Să spui „dacă nu mă fac pilot, mă apuc de contabilitate“?
B.M.: Am vrut să fac Medicina. M-a atras ca interacțiune cu oamenii, dar nu a fost să fie. Am devenit pilot, dar nu a fost o decizie rațională. Rațiunea îmi spunea să nu fac asta. Mi-am trimis CV-ul să plec în Noua Zeelandă. Mi-a venit răspunsul foarte repede şi am intrat într-o semipanică: plec și fac ce? Am avut nişte momente decisive în viață în care am ales să nu plec pentru că mă legau de ţară familia și motorsportul.
Ș.V.: Pentru mulţi oameni, o zi de lucru în seamnă muncă de birou într-un mediu sigur şi liniştit. Tu mergi cu 160 de kilometri la oră pe drumuri neasfaltate. De ce?
B.M.: Exact asta vorbeam acum cu nevasta mea, i-am spus că am două luni şi jumătate în care nu prea o să fiu pe acasă. Nu mă înţelege greșit, îmi e dor de ei, dar îmi place ceea ce fac. Uitându-mă înapoi, sigur că aș fi făcut multe lucruri altfel. Dar îmi urmăresc pasiunea, ceea ce este foarte important. Omul are tendința să fie nemulţumit şi dacă nemulțumirea este constructivă, pozitivă, este foarte OK. Dacă nemulțumirea este piatră de moară, te duci în jos și nu mai exiști, doar trăiești și respiri. Mie îmi place foarte mult ce fac. Mă ocup de cursuri, training-uri și proiectele din zona de motorsport. Sunt mulțumit că, după 21 de ani de pilotaj, am învățat lucruri pe care pot să le transmit şi altora. Mă simt util când promovez cursurile de conducere defensivă și campaniile de responsabilizare. Dacă un singur om nu moare în trafic pentru că i-am dat noi un sfat bun, deja mă simt mulțumit.
Ș.V.: Pentru multe persoane, raliurile înseamnă adrenalină şi agresivitate. Cum se împacă asta cu condusul responsabil?
B.M.: Eu înţeleg mult mai bine decât alții ce înseamnă dinamica unei mașini. În viața de zi cu zi am avut doar câteva tamponări banale. Dar în motorsport am avut foarte multe accidente, pentru că sunt un pilot care supralicitează permanent. Îmi asum riscuri pentru că îmi doresc rezultate. Nu-mi place mediocritatea, nu-mi spune nimic. Prefer să mă bat pentru primul loc şi să ies afară decât să ajung pe locul trei, fără nici o miză. La Raliul Iaşiului m-am luptat cu niște piloți care au fost niște nume pe plan mondial. Eu, pilot din România, trebuie să merg cap la cap cu ei. Am făcut o mică greşeală când am ieşit din soare și am intrat în perdeaua de umbră. Ştiam că vine virajul, dar l-am văzut târziu și l-am poziționat în minte cu cinci metri mai încolo. Și, când vii cu 170 de kilometri la oră, cu a cincea la vale, pe macadam, greu opreşti maşina. Pentru că iau zilnic contact cu zona asta, îmi dau seama ce poate însemna în trafic.
Ș.V.: Care sunt cele mai frecvente greşeli pe care le fac șoferii români?
B.M.: În România, avem următoarea problemă: nu ținem cont de regulile de circulaţie şi uităm de bun-simț, de cei șapte ani de acasă, care înseamnă toleranță, calm, liniște. Toți suntem de acord că ar trebui să repecte regulile, ne irită când altcineva nu le respectă, dar nu avem aceeaşi unitate de măsură atunci când noi facem exact același lucru.
Ș.V.: Cum tratezi situaţiile când tu greşeşti?
B.M.: De fiecare dată când am ieșit afară la un concurs, la următorul am fost capabil să merg într-un ritm foarte bun pentru că am făcut analiza corectă a incidentului. Este foarte important să îţi analizezi greşelile, altfel întri într-o capcană. Dacă nu reușești să-ți explici eșecul, nu ai cum să îl eviți pe viitor. Poți să faci foarte multe greșeli, dar e important să nu le repeţi. Eu încerc să fac asta, chiar dacă nu reuşesc tot timpul.
Ș.V.: Cum reacționezi când membrii echipei tale greşesc?
B.M.: Sunt un om care pune presiune pe oamenii din echipa lui. Nu e ușor să lucreze cu mine. Pe de altă parte, oamenii cu care lucrez pun foarte mult suflet și își asumă această presiune. Dacă nu ai pasiune, oricât de profesionist ai fi, nu vei avea succes. Pentru mine este foarte important ca omul să pună suflet în ceea ce face și să aibă o atitudine pozitivă.
Ș.V.: Ce simți în timpul raliului, când pilotezi maşina?
B.M.: Trebuie să fii în echilibru. Lăsând la o parte pregătirea tehnică, indiferent de sport, este foarte important echilibrul interior al omului. Când intri în contact cu un performer, o să vezi că este un om liniștit, care transmite calm, este zen. Dacă faci asta, reuşeşti să ai rezultate. Dacă nu, chiar şi cel mai mic dezechilibru interior te poate afecta.
Ș.V.: Ce sentimente ai faţă de mașina pe care o conduci?
B.M.: Simplu – trag de ea, dar încerc să nu fiu bădăran. Seamănă cu relaţia dintre jocheu şi cal.
Ș.V.: Cum îți iei adrenalina când nu ești pe circuit?
B.M.: Fac ce îmi place suficient de des încât nu am probleme în perioadele de pauză. Toată lumea care depinde de acțiuni generatoare de adrenalină simte lipsa ei, pentru că este un drog foarte puternic. De aceea, când combaţi concursurile ilegale, fie că e vorba de lupte de stradă sau curse de maşini, trebuie să oferi o alternativă legală care să genereze același gen de adrenalină. Şi asta e foarte greu.
Ș.V.: În ce feluri ți-a schimbat viața pasiunea pentru pilotaj?
B.M.: Simplu, viața mi-a urmat pasiunea. Sporturile de acest gen cer dedicare totală. Sunt oameni din motorsport care mi-au marcat viaţa: Titi Aur, George Morar, colegul meu, Marco Tempestini, şi fostul meu copilot, Sebi Itu.
Ș.V.: Ai prieteni în afara motorsportului?
B.M.: Am, dar i-am cunoscut tot în motorsport.
Ș.V.: În ce fel te-a influenţat Titi Aur?
B.M.: L-am cunoscut pe Titi în ‘91-‘92. Pentru mine, era un idol. Eu eram tânăr, mă hotărâsem să nu urmez medicina şi îmi era neclar ce vreau să fac în viață. Îmi doream să fiu pilot, dar nu știam să poziționez, nu știam încotro. Când m-am apucat, nu aş fi crezut că o să ajung până aici, că o să merg 21 de ani în raliuri. Titi m-a ajutat să îmi descopăr pasiunea. El a avut curajul să renunțe la Dacia, care era atunci cea mai bună echipă din România, pentru că visa la mult mai mult decât ce avea. Eu voiam să fiu la Dacia și am stat mult pe lângă Titi şi am învăţat.
Ș.V.: Ai câștigat titlul de campion național absolut în 2005, acum nouă ani. Când vei reveni în vârf?
B.M.: Am fost vicecampion în 2002, campion în 2005, vice în 2007. În 2010, eram liderul campionatului cu trei etape înainte de final, când am avut două motoare sparte. În 2011, am fost vicecampion. Tot timpul m-am bătut cu alți piloți. Cu un ochi râd, cu unul plâng. Mi-ar fi plăcut să mai ies campion o dată, dar, dacă mă întrebi dacă aş vrea să ies campion apoi să nu mai concurez, prefer să știu că sunt acolo, sus, decât să ies o dată şi să nu mai fiu nicăieri. Povestea este foarte fină, ține de echilibrul tău interior, de șansa pe care o ai. Primii din clasament sunt sensibil egali şi poate că e momentul tău, poate că nu este. A fost momentul meu în 2005 și nu a fost în ceilalți patru ani în care am fost vicecampion. Dar nu mă deranjează așa de mult.
Ș.V.: Ce s-a schimbat în ultimii nouă ani în motorsport?
B.M.: S-au schimbat mașinile și contează foarte mult partea financiară, mult mai mult ca în trecut. Iar schimbarea de concept care va fi în operaţională în următorii ani înseamnă un efort financiar foarte mare. În clipa de faţă sunt doar doi piloţi care au reuşit să treacă la noul concept: Marco Tempestini şi Edwin Keleti.
Ș.V.: Cum te-ai schimbat tu în ultimii nouă ani?
B.M.: Îmi place să cred că în bine, dar nu îmi dau seama. Sper că în bine.
Ș.V.: Spune-mi mai multe despre familia ta.
B.M.: Am o familie care se străduiește să mă susţină cu iubire. Am doi copii extraordinari, fetița are patru ani și băiețelul are cinci ani și jumătate. Ei sunt în zona mea de foarte bine. Este o poveste foarte frumoasă pe care mă rog în fiecare zi la Dumnezeu să o merit. Suntem sănătoși, optimiști și sper să avem atâta înțelepciune încât să păstrăm echilibrul în viața noastră.
Ș.V.: Ce planuri ai pentru copiii tăi?
B.M.: Sunt uşor atipic, poate puţin prostuţ, dar nu vreau să îi învăţ să lupte, să calce peste capete ca să le fie lor bine. Pentru Marc îmi doresc să meargă pe calea onoarei, să aibă o nevoie foarte mare de împlinire interioară şi o nevoie materială foarte mică, să fie generos şi pozitiv în viaţă. Iar pentru Maia îmi doresc ca, înainte de a fi femeie, să fie un om adevărat. Îmi doresc să fie nişte oameni buni, pentru mine aceasta este esența.
