L-am reîntâlnit pe pictorul scenograf Vasile Buz, la ceas aniversar, în ziua în care împlinea frumoasa vârstă de 80 de ani, în atelierul său. Printre tablouri, pensule, schițe creionate, scăldați de o mare de culori, am stat și am ascultat cu plăcere povești de viață zugrăvite în cele mai interesante nuanțe.
Reporter: Sunteți născut în Cernăuți. Ce v-a adus la Craiova?
Vasile Buz: Vremurile, istoria, războiul m-au adus la Craiova. Am fost evacuat de acolo pentru că veneau armatele sovietice eliberatoare și bineînțeles că a trebuit să plecăm. Am pornit la drum vreo trei familii cu o căruță, că altceva nu am avut la dispoziție. Am făcut pe drum trei săptămâni, din Cernăuți până în zona Filiașiului. Bineînțeles că o parte dintre persoanele care erau în căruță, șapte am fost cu toții, au mai rămas pe drum. Așa am ajuns pe aceste meleaguri. Aveam opt ani și jumătate. Nu am făcut școala un timp, pentru că am stat ascuns în comuna Grozești, la un boier, până când Petru Groza a dat un decret prin care ne permitea să rămânem în țară. Noi eram urmăriți și aici, căci doreau să ne deporteze în Siberia, așa cum se întâmplase cu o mulțime de concetățeni de-ai mei.
Rep.: Școala ați urmat-o aici, la Craiova?
V.B.: Clasele elementare le-am început la Ișalnița, pentru că acolo își găsiseră părinții mei serviciu. Liceul l-am făcut la „Buzești“, în Craiova, o parte, pentru că apoi m-am dus la București, la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“, cum îi spune acum. Acolo, mi-a descoperit talentul și m-a încurajat un profesor pe care l-am avut, Radu Drăgoescu, care provenea dintr-o familie mare de boieri de pe aici. Și așa am plecat cu înclinația asta a mea spre arte. De desenat, desenam de când nici nu știam să scriu. Copiii întâi desenează și apoi învață restul. Dar ca să fac meseria de pictor am urmat școala medie de artă și apoi institutul, șase ani, unde am avut profesori nemaipomenit de buni. Era o facultate foarte bună, cu multă disciplină și cu multă ordine în educație. Aveam și materiale la dispoziție, aveam multe lucruri care ne-au folosit. I-am avut profesori pe Adam Bălțatu, pe Catul Bogdan. Corneliu Baba era lângă noi. Erau profesori mari, adevărați maeștri. După ce am terminat trei ani la pictură am trecut la scenografie, unde l-am avut ca profesor pe Alexandru Brătășanu, fiul proprietarului uzinelor Brătășanu din Craiova. Era un tip școlit, educat prin Franța, maestru emerit al artei, un profesor foarte bun. După ce am terminat facultatea am fost repartizat prin hotărâre ministerială la Teatrul Național de la Craiova. A fost un lucru mare pentru mine. Nu aveam în altă parte unde să mă duc decât la televiziunea care abia se deschisese. Nu îmi doream așa ceva pentru că știam cum e: faci un decor și a doua zi îl aruncă. Și apoi, nici nu se făceau lucruri bune la început. Mai puteam opta pentru cinematografie, dar nici asta nu am vrut să fac. La Buftea? Nu aveam ce căuta acolo. Am venit la Teatrul Național din Craiova. Era și este un teatru bun și am venit într-un fel acasă, pe lângă părinți.
„Era o sărbătoare cu fiecare spectacol pe care îl făceam“
Rep.: Ați fost aproape 50 de ani pictor-scenograf la Național. Ce amintiri vă leagă de acea perioadă?
V.B.: Lucruri foarte frumoase, mai ales când ești tânăr și ești luat în seamă, când faci un decor, participi la realizarea unui spectacol și scrie pe afiș și pe program numele tău. Era un lucru frumos. Pe urmă, erau bucuriile premierelor. Era o sărbătoare cu fiecare spectacol pe care îl făceam. M-am simțit bine multă vreme. Spre sfârșit, când cultura s-a confruntat cu acea criză de bani, când instituțiile se autofinanțau și organizam dansuri, reuniuni tovărășești în holul teatrului pentru a strânge bani să ne finanțăm, nu a mai fost așa cum trebuia. Am ajuns până în 2000, când am cerut să ies la pensie și m-am dus la Facultatea de Teatru. Se înființase o secție în cadrul catedrei de Filologie. Și am stat zece ani. 10-15 copii care sunt pe aici pe la teatru sunt elevi de-ai noștri. Mă întâlnesc cu mare plăcere cu ei. Am ajuns să fiu conferențiar. Apoi trebuia să ne dăm doctoratul. Însă, la vârsta mea nu mai ținea.
Rep.: Ați mai accepta să semnați scenografia unui spectacol acum?
V.B.: Nu aș mai avea forță și putere. Nu că nu mi-ar plăcea și nu aș ști să fac, dar nu cred că ar fi bine. Am făcut, după ce am ieșit la pensie, trei spectacole, unul dintre ele mi-a plăcut, am avut un regizor foarte bun. E vorba de „Revizorul“ lui N.V. Gogol. Și am mai făcut două spectacole slabe. Și mi-am zis că decât să fac lucruri slabe mai bine nu mai fac deloc. Mai bine fac pictură. Ea a fost dintotdeauna jumătatea cealaltă a activității mele profesionale. Unii se apleacă doar spre pictură sau doar spre scenografie. Eu le-am făcut pe amândouă: scenografia pentru că era o posibilitate prin care eu puteam să-mi asigur existența materială, în vreme ce pictura a fost tot timpul acolo în viața mea. Am obținut și atelierele acestea. Când am venit în Craiova nu exista decât un fel de sindicat cu câțiva profesori de desen. Era numai un fel de cenaclu. Și, venind mai mulți tineri, eu cu Viorel Penișoară Stegaru, Eustațiu Gregorian și alții ne-am luptat și am făcut filiala din Craiova a Uniunii Artiștilor Plastici. Am cerut fonduri și am făcut și clădirea în care funcționează astăzi atelierele artiștilor.
Rep.: Dumneavoastră ați condus o vreme Uniunea Artiștilor Plastici – Filiala Craiova. Ce diferențe sunt între atunci și acum?
V.B.: Am fost vreo 20 de ani în biroul filialei. Eram dirijați, controlați, trebuia să răspundem la niște comenzi, dar eram și ajutați. Dacă aveam nevoie de o expoziție să o facem, păi partidul făcea tot ce era posibil. Dădea ordin și se făcea expoziție. Apoi, lucrările artiștilor erau achiziționate. Erau fonduri speciale. Fiecare comitet de cultură avea un fond de achiziție, mai mare sau mai mic, în funcție de numărul de artiști. Acum nu avem deloc. Se mergea pe ideea că prin cultură se poate face propagandă mai bine decât printr-o lozincă, pentru că pătrunzi mai ușor în subconștientul oamenilor. O piesă de teatru cu anumite probleme și făcută într-un anume fel impresionează și te determină să crezi ceva anume, mai bine decât o lozincă.
Rep.: Credeți că percepția estetică a momentului este distorsionată de condițiile social-economice. Omul se îndepărtează astăzi de artă?
V.B.: Categoric. Nici nu are timp de ea. Arta a devenit un obiect de consum, nu pentru plăcere, ci pentru suflet. Înainte, sălile de teatru erau arhipline. Acum, dacă se umplu pe jumătate e bine. Cât despre o expoziție… vine lumea la vernisaj, prieteni, invitați, iar restul, dacă intră unu-doi în sala de expoziție.
„Pictez numai pentru oameni, nu pentru muzeu“
Rep.: Spuneați într-un alt interviu că aici, în atelier, este viața dumneavoastră, că pictați cu permisiunea oamenilor și pentru oameni…
V.B.: E un fel de a spune, cu ghilimelele de rigoare, „cu permisiunea“. De fapt, pictez numai pentru oameni, nu pentru muzeu. Am destule lucrări acolo. Dacă pot să-i bucur, și caut cât de cât să ajung la o înțelegere, să comunic cu ei, e foarte bine. De aceea mă și caută.
Rep.: Sunt lucruri pe care le mai învățați și acum, după atâția ani de pictură?
V:B.: Da, învăț și acum și tot simt că nu știu tot. Nu am putut să învăț suficient când eram student pentru că aveam materii multe, și nu am citit atât de mult pe vremea aceea, și nici nu aveam acces la anumite informații ca acum. Da, învăț. De fiecare dată când mă apuc să fac o lucrare mă lovesc de anumite lucruri și o iau de la început într-un fel. Un mare pictor, Peter Paul Rubens, spunea la un moment dat: „Păcat că am 90 de ani și o să trebuiască să mor, că abia începusem să învăț să pictez“.
Rep.: Dacă ar trebui să realizați un tablou care să aibă ca subiect viața dumneavoastră, cum ar arăta și ce nuanțe ați folosi?
V.B.: Eu am trăit o viață destul de zbuciumată: război, am păscut și oi ca să pot să trăiesc, când trebuia să mă ascund. Am avut și vremuri foarte bune. Prin muncă am realizat totul, nu am primit ajutor de la cineva, nu am așteptat să vină camionul cu ajutoare. Numai prin muncă te poți realiza. Nu mi-ar ajunge, cu siguranță, pânza. Sunt zile cam multe și de acum încolo fiecare zi este ziua mea, ziua de 14 ianuarie (ziua de naștere -n.r.) e o zi de bilanț, în care să stau să meditez, să mă întreb dacă ceea ce am făcut am făcut bine sau nu, am depus suficient efort ca să fac bine.
