Soții Florica și Jean-Louis Courriol au predat în trecut câțiva ani buni limba română la Universitatea Lyon III „Jean Moulin“, dar în prezent limba română nu mai este materie obligatorie în programul studiilor de romanistică. Conform celor afirmate de Florica Courriol, limba română tinde să fie suprimată în majoritatea centrelor universitare franceze și nu numai, fiind înlocuită de limbile majoritare (spaniolă, engleză, chineză). O explicație ar fi criza economică.
Ion Jianu: Originară din Oltenia, v-aţi stabilit în Franţa de mai bine de 30 de ani, fiind în prezent cunoscută ca traducătoare literară şi profesor de traductologie. Cum aţi ajuns la acest statut? Cum aţi califica dumneavoastră înşivă activitatea de până acum?
Florica Ciodaru-Courriol: Nu e nici un mister! Absolventă a Facultății de Litere din Bucureşti, secția română-franceză, am fost dintotdeauna atrasă de limba și cultura franceză, citeam cât puteam, la întâmplare, clasici și contemporani francezi, citeam ziare și reviste, aveam încă posibilitatea de a merge la Institutul Francez, ascultam muzică în limba franceză…, iar când am cunoscut un foarte tânăr profesor francez de limbi clasice, am înțeles că și limba și cultura română pot fi tot atât de pasionante pentru un cercetător străin. Camaraderia cu acea persoană pe care o apreciam mult s-a transformat încet-încet în ceva și mai profund, Jean-Louis Courriol (căci despre el este vorba) devenind după aceea soțul meu. Plecarea și stabilirea în Franța mi-au consolidat cunoștințele livrești. Desigur, mi-am aprofundat și studiile, cu un DEA – echivalentul masterului de azi – și cu un doctorat despre „modelizarea“ lui Proust în spațiul românesc. Concomitent, mi-am schimbat însă perspectiva, am realizat o revalorizare a literaturii române, comparativ cu cea franceză. Conștientă că majoritatea valorilor literare românești sunt absolut necunoscute în aria franceză, am început să-l încurajez pe Jean-Louis Courriol să traducă și m-am „contaminat“ și eu de la pasiunea lui. Mie mi-au revenit… doamnele literaturii române, începând cu Hortensia Papadat-Bengescu pâna la contemporana Marta Petreu, trecând prin „destructivista“ Rodica Drăghincescu, foarte tânăra Corina Sabău, Simona Sora sau Magda Cârneci. Activitatea mea? O pasiune, un voluntariat perpetuu susținut de bucuria de a fi un descoperitor de talente, de a da „cezarului ce este al… cezarului“… căci am fost și o bună elevă la clasa de latină a profesoarei Trandafir de la Liceul „Elena Cuza“ din Craiova!
I.J.: Împreună cu soţul dumneavoastră, aţi predat, în trecut, limba română la Universitatea Lyon III „Jean Moulin“, universitatea franceză – prin introducerea limbii române ca materie obligatorie în programul studiilor de romanistică – fiind un caz unic în Europa. Care-i situaţia în prezent?
F.C.: Da, am predat câțiva ani buni limba română la Lyon III. Am păstrat amintiri și legături cu foștii mei studenți, au fost momente deosebite, de transmitere nu doar de cunoștințe, ci și de energii motivante, de neuitat, atât de unii, cât și de alții. Am avut într-o zi surpriza să reîntâlnesc o studentă care „datorită cursurilor de română“ (pe care le frecventase cu mine la Lyon III) s-a apucat și de latină: o pasionaseră etimologiile mele!
Am predat apoi și cursuri de Traducere și traductologie la Ecole Normale Supérieure – o structură franceză elitistă în care au ajuns și câțiva străluciți studenți de origine română. Munca cu acești „copii“ perfect bilingvi este un vis! Revenind la întrebarea dumneavoastră și totodată și cu picioarele pe pământ, trebuie să vă spun că, din păcate, limba română tinde să fie suprimată în majoritatea centrelor universitare – criza își spune și aici cuvântul! – fiind înlocuită de limbile majoritare (spaniolă, engleză, chineză). Este problema tuturor limbilor rare, nu numai a limbii române.
Mulți editori francezi urmăresc prioritar aspectul comercial
I.J.: Aţi tradus autori români în limba franceză, participaţi la diverse manifestări de promovare a literaturii române în Franţa. (Mai) există predispoziţie pentru literatura română în Franţa? Academicianul Nicolae Breban, care trăieşte de mulţi ani mai mult la Paris decât la Bucureşti, pretinde că în capitala Franţei nu există interes pentru România, că la Paris „se vorbeşte doar despre ţiganii şi hoţii români…“. Care este părerea dumneavoastră?
F.C.: Fiecare persoană care trăiește în Franța are propria sa experiență și propriul său unghi de vedere. Dacă există un interes pentru literatura română? Răspunsul nu poate fi tot atât de simplu pe cât este întrebarea dumneavoastră. Literatura română este scrisă într-o limbă rară, adică de mică circulație. Pentru a fi cunoscută, trebuie tradusă, se înțelege de la sine. Prin traduceri ajungem în librării, deci la publicul francez. Aici intervin alte două elemente complexe: ce traducem și pentru cine? Și încă ceva: toate literaturile scrise în alte limbi decât cele de mare circulație au tendința și dorința să fie traduse în franceză, care – din fericire – este încă o limbă a culturii. Evantaiul editorial francez este destul de larg, totuși nu putem stabili un „schimb“ absolut echilibrat (de genul să se traducă în Franța cât se traduce din Franța în România); după cum nu poți pretinde de la publicul francez să fie interesat doar de români. Câți dintre români cunosc literatura bulgară, cehă, albaneză, poloneză ș.a.m.d.? Acum, că am stabilit un pic cadrul discuției, revin la traducerile din literatura română publicate în Franța. Traducători încep să fie destui. Problema majoră este de a găsi editori pe care să-i convingem de calitatea operelor propuse și de importanța lor pentru cultura europeană. Or, mulți dintre acești editori urmăresc prioritar aspectul comercial (industria editorială este supusă și ea mecanismelor economice, o spun senin chiar editorii români!). Din fericire, există în Franța structuri editoriale mai mici (mai puțin cunoscute de cititorii români), care au un curaj mult mai mare, în sensul că publică nume absolut necunoscute și „pariază“ pe valori adevărate. Amintiți-vă că nici Proust nu a fost publicat de la început la Gallimard! Că Julien Graq nu a fost acceptat decât de un librar-tipograf pe nume José Corti, care și-a câștigat apoi prin Graq noblețea de editor rafinat. Așa se face că o ediție din poeziile lui Eminescu, bilingvă, va apărea în aceste zile la Paris, că „Liliecii“ lui Sorescu în franceză au pătruns până în bibliotecile din toate colțurile Franței etc.
„Asediul Vienei“, un mare roman românesc
I.J.: V-ați aflat recent în România, la Sighişoara, pentru ediţia a II-a a manifestării intitulate „Scriitorii în cetate“, unde ați „conferenţiat“ pe tema: „Traducătorii – mediatori între culturi“. Dezvoltaţi pentru cititorii Gazetei de Sud câteva idei în susţinerea temei de la Sighişoara.
F.C.: Turnirul scriitorilor din Sighișoara este de acum în urmă, așa încât pot lăuda organizarea lui, atmosfera ludică a întâlnirilor dintre poeți, seriozitatea dezbaterilor despre multiculturalitate, limba și etica jurnalismului actual din România, schimburile dintre Gabriela Adameșteanu și liceeni din localitate, discuțiile și mărturisirile unor traducători de literatură română în suedeză, maghiară, norvegiană, bulgară, franceză, la inițiativa inimoasei Mariana Gorczika. De altfel, ziarele de specialitate au comentat manifestarea în termeni elogioși.
I.J.: Veniţi destul de des în România natală, dar nu v-am remarcat la nici o manifestare în Craiova… Greşesc? Aveţi şi o explicaţie?
F.C.: Dacă mă gândesc bine, așa este. Nimeni nu e împărat în țara lui… zice un proverb. Eu cred doar că este ceva absolut întâmplător… Voi merge cu drag și la Craiova la orice manifestare care să fie în legătură cu activitățile mele!
I.J.: La ce lucraţi?
F.C.: Mă pregătesc acum pentru participarea la Festival du Premier roman de Chambéry, cu care colaborez din 2007 (alegem din vreo zece romane de debut în limba română un laureat). Și lucrez intens la traducerea unui mare roman românesc, „Asediul Vienei“, de Horia Ursu (pentru editura Le Soupirail) – o carte pe care ar trebui s-o citească obligatoriu toți liceenii din România!
