Originară din Bratovoești – Dolj, renumitei scriitoare Ileana Vulpescu i s-a decernat în iunie anul acesta, la vârsta de 83 de ani, titlul de cetățean de onoare al municipiului Craiova, distincție care a bucurat-o. Răspunzând unui chestionar al Gazetei de Sud privind această distincție, acordată destul de târziu din partea oficialităților din Cetatea Băniei, Ileana Vulpescu a comentat astfel: „Și-a adus cineva aminte că mai sînt printre cei vii şi singură pe lume, aşa că hai să…“. Altfel, Craiova i-a lăsat scriitoarei impresia unui oraş îngrijit, aerisit, plin de flori, cu preocupări de frumos.
Ion Jianu: În panteonul literaturii române putem paria liniștiți că prozatoarea (și traducătoarea) Ileana Vulpescu din Bratovoeștii de Dolj are un loc în față. Cum ați vrea să figurați într-o istorie serioasă a literaturii române?
Ileana Vulpescu: Tristeţe e multă în lume. Printre cauzele care ne-o provoacă, la loc de cinste se află, şi în artă, lipsa de rectitudine, înlocuirea judecăţii estetice cu simpatia ori cu antipatia criticului faţă de autori. Dar sănătate să fie. Închipuindu-mă un nume într-o istorie literară, l-aş dori pe critic inteligent, cultivat, nepărtinitor.
I.J.: Ați debutat în urmă cu aproape cinci decenii, cu o proză scurtă, „Scrisoare către un cunoscut“. Aveați 34 de ani. Cu alte cuvinte, un debut cam târziu! Cine v-a stopat debutul: sistemul socialist, cenzura de atunci sau propria dumneavoastră… cenzură?
I.V.: A fost o combinaţie fericită: frica redactorilor de a-şi pierde pîinea din lipsă de vigilenţă faţă de autori, cenzura proprie – opusă celei oficiale – şi lipsa mea de perseverenţă în a tot bate pe la uşi.
„Clasamentul autorului nu este totdeauna acelaşi cu al cititorilor“
I.J.: Vorbind de ierarhizări literare, înțeleg că „podiumul“ romanelor scrise de dumneavoastră (în viziunea autoarei Ileana Vulpescu) ar fi următorul: 1. „Sărută pământul acesta“; 2. „Rămas-bun“; 3. „Arta conversației“. În opinia multor cititori și critici, cel mai cunoscut roman al dumneavoastră este considerat „Arta conversației“, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989 și care se (re)citește cu interes de toate generațiile. Dacă preferințele de mai sus sunt reale și chiar vă aparțin, cum explicați cititorilor acest așa-zis clasament?
I.V.: Clasamentul autorului nu este totdeauna acelaşi cu al cititorilor. Un prim argument: un autor ştie tot ce a scris, ceea ce nu este obligatoriu să li se întîmple cu acelaşi autor, criticilor şi cititorilor. „Arta conversaţiei“ a avut avantajul unui prim tiraj de 50.000 de exemplare; cartea critică deschis epoca lui Dej; prezenta o viaţă care abandona şabloanele: o femeie îşi permitea să aibă şi nişte amanţi, ba mai rău, şi un copil din flori. Epoca lui Ceauşescu era mai subtil criticată: intrigi profesionale, în care biruitori erau partinicii. Un critic m-a acuzat de oportunism pentru această „subtilitate“. Eu îmi permit să fac apel la memoria Domniei sale şi la „eroismul“ anticomunist al epocii. Cititorii cred că s-au recunoscut în carte, în lipsa de eroism şi cred că la fel li se-ntîmplă şi celor care mai citesc astăzi cartea asta: îi atrage sinceritatea personajelor, lipsa lor de machiaj.
I.J.: Ați tot dialogat cu mass-media despre „Arta conversației“, dar probabil că sunt multe chestiuni pe care nu le-ați detaliat despre scrierea acestui roman de succes, tipărit la un tiraj amețitor (50.000)…
I.V.: Dialogul meu în mass-media despre „Arta conversaţiei“ seamănă cu gluma: Adam, alege-ţi femeia! Asta a vrut s-audă mass-media de la mine, asta a auzit. În felul ăsta s-a ajuns să văd scris despre mine într-un cotidian: „autoarea unei singure cărţi“. De ce n-ar fi crezut şi cei care mă invitau la televiziuni (cu puţine excepţii) că aş mai fi scris şi altceva? Sau voiau să ilustreze prin mine un proverb latin „Timeo hominem unius libri“ („Mă tem de omul unei singure cărţi“). Proverbul nu ne spune dacă această singură carte e scrisă sau numai citită. Oricum, eram şi eu cineva dacă auzise lumea de mine după o singură carte!
„În «Arta conversației» totul este ficţiune, în afară de scrisoarea trimisă lui Stalin“
I.J.: Stăruind asupra acestui celebru roman („Arta conversației“): acel „melanj“ între realitate și ficțiune din carte vi l-a sugerat cineva anume sau pur și simplu este cap-coadă ideea dumneavoastră? De unde ați aflat de scrisoarea pe care un copil (Sînziana Hangan e numele real?) i-a trimis-o lui Stalin de ziua lui? Cine v-a confirmat că scrisoarea e autentică, n-ar fi putut fi lucrătura propagandei ș.a.m.d.?
I.V.: Totul este ficţiune, în afară de scrisoarea trimisă lui Stalin, autentică precum autentic a fost destinatarul ei. Am ţinut în mînă această scrisoare, „opera“ surorii unei colege de facultate. Colega a păstrat-o ca pe un document de epocă. Propaganda, fiind de la cap la coadă făcătură, nu are nevoie de adaosuri voluntare sau involuntare.
I.J.: Citindu-vi-se manuscrisul („Arta conversației“), cenzura nu a avut nici o observație, n-ați fost obligată să refaceți anumite pasaje, unele replici? Soțul, cel care știa cartea din timpul „facerii“, v-a dat vreo sugestie legată de subiectul cărții?
I.V.: Singurul cenzor mi-a fost redactorul de carte, doamna Georgeta Naidin–Dimisianu, care mi-a cerut să scurtez cu vreo 40 de pagini versiunea iniţială, spre binele estetic al cărţii. Cenzura-cenzură nu mi-a cerut să schimb nici măcar o virgulă. Bărbatu-meu, nici atît.
„Atmosfera de azi provine din aşteptări înşelate“
I.J.: La 48 de ani – câți ați avut la publicarea romanului „Arta conversației“ – vi s-a schimbat destinul literar, dar ați rămas cu capul pe umeri, cum se spune. Ați fost invidiată de colegii de breaslă?
I.V.: Succesul m-a lăsat aşa cum m-a găsit, iar colegii n-aveau de ce să mă invidieze: cu banii de pe carte abia am reuşit să-mi achit împrumutul la Fondul literar, unde eram datoare. Problema gloriei era subordonată celei de zi cu zi. Erai mai invidiat pentru o locuinţă bună decît pentru un premiu. Vi se poate părea curios, dar în Uniunea Scriitorilor era o atmosferă mult mai creştinească, în sensul bunăvoinţei, decît în zilele noastre. Erau cîţiva mahări, în rest, toţi cam sărăcuţi, dar prietenoşi unii cu alţii. În orice caz, nu simţeai că-ţi răsuflă-n faţă invidia, reauavoinţă, intriga. E drept că n-am vrut să iau locul nimănui, favoruri nu mi se făceau, nu mă luam la întrecere cu nimeni.
I.J.: Lumea literară din acei ani era oarecum diferită față de cea de astăzi?
I.V.: Cred că atmosfera de azi provine din aşteptări înşelate. Naivi, oamenii şi-au închipuit că, odată comunismul trimis la plimbare, nu vor mai exista favoritisme. O gîndire ingenuă, aproape infantilă. Dacă nu ai iluzii, te afli ca într-un proverb: „Cine doarme pe pămînt n-are cum să cadă“. Cînd însă ţi-ai pierdut iluziile, golul rămas doare.
„Montarea de la Naționalul din Craiova, de mare fineţe“
I.J.: Piesa de teatru cu același nume („Arta conversației“) vi s-a jucat la Teatrul Național din Craiova în stagiunea 1984-1985 (regia: Remus Mărgineanu; scenografia: Vasile Buz; din distribuție au făcut parte: Smaragda Olteanu- Mărgineanu, Constantin Sassu, Mirela Cioabă, Valentin Mihali şi alţii). Presupun că păstrați nostalgia acelei montări la Naționalul craiovean, adică la dumneavoastră acasă…
I.V.: Montarea de la Craiova era de mare fineţe, ceea ce mă face să mi-o aduc aminte cu nostalgie.
I.J.: Ultima carte a dumneavoastră, „Noi, doamnă doctor, când o să murim?“, este dedicată (in memoriam) celor doi dispăruți, soțului, Romulus, și fiicei, Ioana. Presupun că este cartea vieții și pe care ați scris-o cel mai greu, cu lacrimi…
I.V.: Cartea era scrisă înainte ca Ioana şi Romulus să plece din lumea asta, însă ei n-au citit-o! Era scrisă într-un regim normal de viaţă. Astăzi titlul cărţii mi se pare premonitoriu.
I.J.: Vorbind despre acest roman „Noi, doamnă doctor, când o să murim?”: s-ar putea, într-un fel, subintitula „Cu soarta nu poți să duci tratative“?
I.V.: Am îndurat tot ce mi-a hărăzit viaţa, convinsă că venim pe lume cu un destin stabilit, asupra căruia nu ne putem tocmi. În orice condiţii ne-am afla, trebuie să ne spunem: „Și asta e viaţă“.
I.J.: Cu ce carte ne veți alina sufletele în viitor?
I.V.: Sper s-o şi termin. O carte, şi-atît.
„…Are viaţa vreun sens?“
I.J.: Ajungând cu întrebările… acasă, adică în Oltenia dragă dumneavoastră: cu o întârziere inexplicabilă, vi s-a acordat, în sfârșit (iunie 2015), titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Craiova! Cum comentați?
I.V.: Nici dacă nu primesc ceva ce, să zicem, mi s-ar cuveni, nici dacă-l primesc, nu-mi pun întrebări. M-a bucurat să devin Cetăţean de onoare al comunei Bratovoeşti, şi al municipiului Craiova, locuri atît de importante-n viaţa mea. Singurul meu comentariu: şi-a adus cineva aminte că mai sînt printre cei vii şi singură pe lume, aşa că hai să…
I.J.: Ați fost în acest an în Craiova – la decernarea titlului de Cetățean de Onoare -, dar starea sănătății nu v-a permis să vizitați orașul așa cum ați fi vrut. Totuși, cu ce impresie ați plecat de pe meleagurile natale?
I.V.: Craiova mi s-a părut de nerecunoscut. Mi-a lăsat impresia unui oraş îngrijit, aerisit, plin de flori, cu preocupări de frumos.
I.J.: Cum comentați propunerea Senatului Fundației Academia DacoRomână „Tempus DacoRomânia Comtera” de a vi se acorda Premiul Nobel?
I.V.: Cititori care mă preţuiesc şi care, presupun, au citit autori care au primit Nobelul, unii meritîndu-l, alţii nemeritîndu-l cu nimic mai mult decît concurenţii lor sau deloc, şi-au zis că, după gustul şi priceperea lor, aş merita şi eu acest premiu. Cum iluzii nu am de nici un fel, mi-am zis însă că n-ar fi rău să se audă la Stockhlom şi de nişte români. Cărţile pe care le trimiţi Comisiei Nobel sînt distribuite în nişte biblioteci, iar numele celui propus, cîştigător sau nu, rămîne în arhivele Nobel. Au fost scriitori români care au meritat Nobelul, sînt scriitori români care-l merită. Mi-ar creşte inima să văd că un scriitor român din România este încununat cu acest premiu. N-aş simţi atîta ostilitatea împotriva noastră, a românilor, unii nesăturîndu-se să ne ponegrească.
În privinţa mea faţă de premiul Nobel, mi-aduc aminte o-ntîmplare a lui Einstein. Într-o zi vine să-l vadă pe Einstein un fizician tînăr, care nu-şi poate crede ochilor cînd vede pe pragul de la intrare o potcoavă bătută-n cuie. Tînărul îşi ia, în fine, inima-n dinţi şi i se adresează gazdei: „Maestre, dumneavoastră, Albert Einstein, unul dintre marii fizicieni ai lumii, n-o să-mi spuneţi că dumneavoastră credeţi că potcoava asta vă poartă noroc?“. „Dragul meu, îi răspunde blînd Einstein, eu nu cred, dar am auzit că poartă noroc şi celor care nu cred!“. Sînt atîţia iepuri pe pămînt. Parcă poţi să-l ştii pe fiecare încotro sare?
I.J.: Dacă ar fi să vă adresați dumneavoastră înșivă o întrebare esențială, care ar fi aceasta?
I.V.: O banalitate esenţială: are viaţa vreun sens?
Răspunsurile scriitoarei Ileana Vulpescu sunt consemnate, conform rugăminții Domniei sale, cu „î“, așa cum a făcut-o din 1953 încoace, Domnia sa evitând să respecte regulile noi impuse de Academia Română în 1993, admițând scrierea cu „â“ doar în cazul particular al numelui propriu „România“ (cu întreaga familie de cuvinte).
