"Rondi, îţi place ce am pictat acolo? Vrei să îţi punem şi ţie o corniţă aici, ca la unicorn?"
La sfârşitul anului trecut am vizitat atelierul pictoriţei Aurora Speranţa, o artistă craioveană cu peste 20 de expoziţii personale naţionale şi internaţionale. Universul estetic al Aurorei Speranţa este plin de culoare, lumină şi vis.
Vizualul se revarsă din atelier pe scara de bloc, pe care Aurora Speranţa a pictat-o în nuanţe de verde crud. „Pictura de pe scară e o bazaconie, statul la bloc e greu”, spune artista. În imagine, Aurora Speranţa, fiica ei Gabriela şi căţeluşa Rondi, un labrador jucăuş care face parte din acelaşi film al bucuriei de viaţă pe care artista îl proiectează în jurul ei.„Îmi plac poveştile. Am lăsat floarea soarelui să vorbească noaptea cu luna”
„Ăsta este nasul din pictură. Fiica mea Gabriela făcea măşti în liceu, ea are un doctorat în folclor şi este cercetător al Academiei Române. „„Sunt coarne de berbec. Un corn l-am găsit pe câmp, pe celălalt l-am primit cadou”
„Rondi, îţi place ce am pictat acolo? Vrei să îţi punem şi ţie o corniţă, ca la unicorn?”
„Fiica mea a adus calul din Grecia şi eu am găsit puful la un spectacol. A căzut la picioarele mele dintr-un şal cu pene al Mirelei Cioabă. Am zis: nu se poate, trebuie să îţi pun nişte aripi.”„Tripticile au fost expuse în Veneţia. În timpul carnavalului nu e de dus. Ţi se verifică limita rezistenţei la prea multul străzii şi al imaginii super încărcate. E ca şi cum ai fi într-un spectacol continuu. Nu ai niciun stop cadru şi se învălmăşesc toate. Am descoperit un atelier de fabricat măşti veneţiene, al unei doamne care îl avea în moştenire din generaţii. Aşa am putut să aflu cum se lucrează măştile. „„Acesta este primul tablou făcut de Marin Sorescu la mine în atelier. A pictat-o pe sora mea. Ea scrie poezie şi la un cenaclu Ramuri a citit nişte versuri care i-au plăcut lui Sorescu. Zice “Ești talentată, mai ai frați?”. “Mai am o soră care este pictoriță”, “Eeee, cum pictoriță? Vin pe la voi, să-mi lași numărul vostru de telefon.” După două-trei săptămâni a sunat. Avea o mică balbuție, când era emoționat repeta cuvintele. Zice: “Sunt Marin Sorescu și-și-și vreau să vin pe la voi. S-sunteți acasă?” Și o văd pe sora mea cum se face toate culorile și zice “Da, sigur, va dăm adresa.” Lasă receptorul jos și spune “e Emil” – aveam un prieten care făcea glume. Mai stăm noi de vorbă și vedem un taxi pe geam din care coboară Sorescu.”[…] „Făcea foarte mult desen şi după ce ne-am întâlnit în 85, bucuria culorii l-a prins foarte repede. Mi-a mărturisit cu umor “aproape am uitat să scriu”. A fost o prietenie frumoasă, simțeam când vine și le spuneam fetelor “cred ca o să apară”. Peste două-trei zile suna și ne spunea “fetelor, ajung!”. Nu avea o consecvență, venea în ianuarie și mai apărea prin martie. Nu știam când vine și nu-i rezervam o pânză și mă prindea fără nimic. De aceea a pictat de multe ori pe tot felul de cartoane.”
