De ce ne numim azi ţara România, şi nu Dacia
Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial.
Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.
Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.
O scurtă incursiune în procesul care a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevărul istoric, scrie curierulnational.ro.
Ţara noastră avea un nume… Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor?
De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?
Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cincizeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Vlahiei, tot în unanimitate.
Ca atare, A.I. Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei?
O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Muntenia).
În noul nume al ţării noastre ”Rumania” nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!
Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări să fie Dacia
Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.
Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.
Marile puteri europene au… interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că România (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse.
Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”.
Dar de ce nu ale Daciei?!
Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci.
Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”.
Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.
Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.
Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană”:
„Din vârful Carpaţilor
Din desimea brazilor
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Cu văzutul ce văzui
Şi pe cine întâlnii
Văzui semen de oştean
De-a împăratului Traian
Maica Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Şi mi-a spus cu glasul ei Fiule, oşteanule!
Tu din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii
Mergi în Dacia grăbeşte
Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…
Sosit-am şi am învins.”
Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.
Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).
Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem „Decebal către popor”:
„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
Din Zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna leu să mori Ori câine-nlănţuit.
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”
Şi tot poetul George Coşbuc nu îşi poate ascunde ura împotriva năvălitorilor romani în poezia “Un cântec barbar”:
Voi laşi dătători de porunci,
Mai râdeţi ! Nevolnică turmă,
Mai râdeţi, că-i râsul din urmă!
S-apropie ziua! şi-atunci
Vedea-veţi, trufaşi romani,
Câmpiile voastre-necate
De vuietul multor armate,
Ca vuietul apelor mari
Veni-vom ca-n ziua de-apoi;
Va plânge cu hohote zarea
De care, de cai, de strigarea
Mulţimii pornite spre voi!
Ieşi-vor, din negru pământ,
În zale de-argint cavalerii,
Puternici ca grindina verii, şi roibii cu nările-n vânt
Vor trece-n sălbatic galop Spre Roma!
Şi miei vor fi leii,
Fugi-vor de spaimă mişeii
Cuprinşi de pornitul potop
Spre Roma!
Călcând pe cohorti
Răzbi-ţi-vom colosul de-aproape şi nu va fi cine să-ngroape
Mulţimea cea mare de morţi!
Din Istru vom face pârâu,
Să-l umpli, romane, cu sânge,
Cu lacrimi pe care le-or plânge
Nevestele neamului tău!
şi nu vei putea să mai pui
În şiruri înfrânta-ţi armată, şi-om face să fie odată
Toţi corbii şi lupii sătui!
Căci vultur să fii, un colos,
Cu aripi de repezi furtune şi cuibul în cer de l-ai pune: De-acolo noi da-te-vom jos!
Ce-i viu sfâşia-vom în dinți;
Aprinde-vom templele tale;
Vom naşte pustiul în cale;
Vom face pe-ai voştri părinți (să strige, să strângă din dinți)
S-ascundă trufaşul lor chip
În togă, plângând de ruşine,
I-om trece sub furci caudine,
I-om pune cu fruntea-n nisip.
Şi fără de milă, călăi,
În faşe strivi-vom poporul, şi mândri vom pune piciorul Pe gâtu-mpăraţilor tăi!
Vom face cât cerul de-nalt
Mormanul cadavrelor crunte şi munte vom pune pe munte şi cerului da-vom asalt.
Pe-al vostru Zeus-pigmeu L-om prinde de barbă-nhăţându-l,
Cu tronu-i cu tot răsturnându-l Din cer, căci acel Dumnezeu
Ce lasă pe-al vostru pământ Să crească atâta urgie,
Acela nu poate să fie
Nici mare, nici tare, nici sfânt.
Ah, dac-am putea măsura
Pe cât ni-e de plină măsură,
Vedea-vei ce multă ni-e ura,
În ziua din urmă a ta!
Că dacă voi toți ați muri
De spaimele morții nainte
De-al nostru sosit, din morminte
V-am scoate de-oriunde veți fi! şi răzbunătoarelor sorți
Le-am face cu palmă dreptate,
Căci feţele voastre le-am bate,
Scuipându-ți pe fiii tăi morți!
Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de necontestată originalitate.
În poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol mari conducători ai ţării
În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte… Decebal:
„Deasupra tuturor, în turla neagră
Pe norii de otravă
Stă Decebal.”
Norii de otravă sunt o aluzie la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge.
În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.
Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recenţii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor, este un act de trădare!
Adrian Păunescu şterge praful uitării şi al ignorării dacilor
Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii.
Unul dintre poeţi actuali ai ţării noastre, Adrian Păunescu şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care simţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi.
„Din nou, dacii liberi” este o poezie-testament care va străbate veacurile:
Noi n-am avut nevoie
Să luăm adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămân
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei Dacic
Aceasta dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care Reînviem acum.”
În final vă las pe dumneavoastră să decideți cine a avut dreptate şi cine nu.
