De fiecare dată când cineva o întreabă cum a fost, i se umplu ochii de lacrimi. Dar asta nu se întâmplă prea des, pentru că oamenii mai degrabă fug. Frica îi stăpânește.
A avut Covid. S-a vindecat, dar pentru cei din jur pare să poarte veșnic stigmatul bolii. În spital, cât a fost internată, întâmplarea a făcut să ajute un om, care, fără intervenția ei, poate azi nu s-ar mai afla printre noi. Poate așa a fost să fie. Să se îmbolnăvească pentru a ajuta pe altcineva.
Când a fost externată, a crezut că greul a trecut. Dar abia atunci a început.
Covid-19 i-a dat viața peste cap
Am vorbit cu M. aproape o oră. M. este asistentă medicală și s-a infectat cu noul coronavirus în urmă cu câteva săptămâni. Mi-a povestit, printre suspine, prin ce a trecut, iar spre final a fost covârșită de emoții și a început să plângă de-a binelea.
„Am fost o persoană puternică până mai ieri și sper să redevin cea pe care mulți o invidiau pentru ușurința cu care trecea peste multe, cu zâmbetul pe buze. Cel puțin așa păream. Nu purtam la propriu o mască, dar poate era masca pe care mi-o alesesem de-a lungul timpului și pe care nimeni nu o putea vedea. Până a apărut acest Covid, care, efectiv, mi-a dat toată viața peste cap. Am avut neșansa de a mă infecta cu acest virus în care mulți nu cred, așa cum nici eu nu am crezutׅ“, îmi spune.
Timp de o săptămână i-a fost foarte rău și, la insistențele unor persoane apropiate, cu inima îndoită, a mers la spital, deși gândul ei era la copilul de acasă, care urma să treacă printr-un examen important. Se gândea numai la el. Dacă s-a infectat? Cum îi va fi fără mamă acasă într-o perioadă atât de grea? Dar chiar fiica sa a insistat ca ea să meargă la spital, văzând că îi este rău. „Orice ar fi“, i-a promis, „voi depăși acest moment“.
„Nu îmi doream decât să nu facă și ea boala“, îmi mărturisește.
Copilul, din fericire, nu a luat virusul. Iar M. s-a întors lângă el înainte de examen, să îi facă o mâncărică bună și să îi fie alături.
Asistentele nu i-au putut pune o perfuzie pentru că nu vedeau bine prin viziere
Cât a stat în spital, a început tratamentul cu niște antivirale puternice, cu reacții adverse majore. Durerile de cap erau insuportabile. Nivelul de potasiu îi scăzuse, se simțea rău. „Am încercat să mănânc banane, oricum nu puteam mânca mare lucru. Pentru că nu au reușit să îmi prindă vena, nu mi s-a pus o branulă, o perfuzie. Au încercat să îmi pună, m-au înțepat de patru ori pentru că nu vedeau bine din cauza vizierei, până la urmă au zis că nu pot“, spune M.
Întoarsă la serviciu, spune că ea nu a putut face asta. „Mi-am pus ochelarii de vedere ca să îi pot face pacientului tratamentul, pentru că nici eu nu reușeam să văd cu viziera peste“.
„Poate întâmplarea a făcut ca eu să fiu internată pentru ca un om să trăiască“
Într-o dimineață, la 5, medicul ei de familie, care știa că este internată la Infecțioase, a sunat-o. Avea, din întâmplare, un alt pacient care se afla la un etaj superior și credea că s-a întâmplat ceva cu el. I-a cerut ajutorul.
„Acel om a reușit doar să apese pe un buton de la telefon și să îngaime niște lucruri neinteligibile. Astfel, medicul de familie și-a dat seama că e ceva în neregulă și m-a sunat pe mine, rugându-mă să fac ceva, să iau legătură cu medicii din spital. Făcuse accident vascular. Nu știu dacă îl vedea cineva în timp util dacă nu se întâmpla acest lucru. Până la ora 8.00, când ar fi venit cineva să îl vadă, poate că nu mai era sau starea sa ar fi fost mult mai gravă. L-au transferat, din fericire nu a avut nici Covid. A fost tratat la Neurologie, iar acum este bine. Nimic nu e întâmplător în lumea asta. Poate a trebuit ca eu să fiu internată pentru ca un om să trăiască“.
„Până și la închisoare mai ieși într-o curte“
A stat două săptămâni internată, blocată între patru pereți, fără să poată face mișcare, fără a vedea chipurile oamenilor. „Mă dureau picioarele, mi-a trebuit timp să mă refac. Ți se atrofiază mușchii. Uiți să mergi. Una e când îți impune boala să stai la pat și alta când ești blocat între niște pereți. Până și la închisoare deținuții mai ies într-o curte“, spune M. Adaugă: „Nu vezi fața oamenilor, nu vezi cu cine vorbești. De multe ori, întrebam: sunteți medic sau asistentă?“.
Stigmatul Covid: „Nu era nicio diferență între oameni și ziduri“
A depășit perioada spitalizării, dar ce a fost mai greu a venit după. Cât a stat în spital, a fost închisă între patru pereți. S-a obișnuit cu zidurile. Dar nu și cu cele invizibile, clădite de mintea oamenilor.
„Totul a început când a trebuit să îmi iau concediile medicale. Nimeni din familie nu se putea duce, ai mei erau în autoizolare. Stai acasă, dar, de fapt, nimeni nu te poate ajuta. La Medicina Muncii, am stat în curte, afară. Nu mi-au permis să intru. Stăteam dincolo de un grilaj, pentru că, mai nou, toată lumea și-a pus grilaje“.
La medicul de familie, la fel. A fost ținută afară, tratată cu aceeași răceală. „Am văzut un domn care a trecut, și-a scos o mască mototolită din buzunar, și-a pus-o la jumătatea scărilor și i s-a deschis larg grilajul să intre. M-am pus pe plâns“, spune cu greutate.
S-a dus apoi să își ducă actele la serviciu. La poartă, când au văzut-o câțiva colegi de la birouri, nu știau cum să se ferească mai repede. Nici măcar nu i-au răspuns la salut. „Nu era nicio diferență între ei și ziduri“. A început din nou să plângă. „Eu am crezut că am scăpat, dar nu, nici pe departe. Greul a început când m-am vindecat. În primul rând, psihic ești dărâmat“.
Pentru oameni, rămâi un infectat cu Covid
De multe ori s-a lovit de frica oamenilor. Când își aștepta copilul să iasă de la examen, a văzut un fost profesor pe care l-a avut în școală, de care a fost foarte apropiată. „L-am prețuit mult. Chiar îl sunasem înainte de examenul fetei mele pentru meditații, apoi, după ce m-am îmbolnăvit, l-am contactat să îi spun că este autoizolată și nu mai poate veni. Când m-a văzut, prima dată s-a făcut că nu mă observă. Când a văzut că mă apropii, s-a dus la mașină și și-a luat o mască. Stăteam oricum departe. Dar simțeam teama lui. M-am gândit că am avut multe de învățat de la el, dar acest lucru chiar nu l-aș putea lua ca exemplu, să tratez oamenii astfel.”
Pentru toate persoanele din jurul său, spune că rămâne o persoană infectată cu Covid și că oamenii nu par să realizeze că, atunci când ai două teste negative, te numești, practic, vindecat.
„Singurul lucru care mi-a fost alinare a fost gestul fiicei mele, care, văzând cum sufăr pentru că oamenii mă consideră o persoană veșnic bolnavă, cu două zile înainte de examen, a venit și mi-a zis că vrea să doarmă cu mine. Oamenii care iubesc cu adevărat nu se tem“, spune suspinând.
Cum a liniștit o bătrânică speriată că va muri de Covid
M. crede că acest virus a fost nu doar o încercare, ci și o lecție. Despre cum nu trebuie să marginalizezi oamenii pentru că au o boală.
Povestește o întâmplare aparte din timpul activității sale la spital. „Au fost momente când știam că un pacient are două teste negative și el încă suferea și se temea că o să moară, pentru că auzise că acest Covid e necruțător. Am avut o bătrânică internată, era atât de speriată. Și eu i-am spus: aveți două teste negative, dar trebuie să mai stați pentru că noi tratăm alte boli de care suferiți. Tot nu credea. Și, ca să îi confirm că nu are Covid, pentru că nu era convinsă, mi-am dat masca jos și mi-am apropiat obrazul de fruntea ei. I-am zis: vedeți, nu aș fi făcut asta dacă erați infectată. Și atunci mi-a zis: „mulțumesc, mamă, săru-mâna, dacă spui așa, să îți dea Dumnezeu sănătate”. Eu, cu cele două teste negative, nu am avut parte de un gest de apropiere, ci doar de fuga după mască, de oameni care evitau să mă privească“.
M. crede că masca pe care trebuie să o purtăm acum poate fi de ajutor. Pentru că lasă doar ochii la vedere. Dacă știi să citești în ei, poate poți vedea teama, disprețul, nepăsarea în fața durerii celuilalt. Dacă nu, poate e mai bine așa.
