Fastul, strălucirea manifestărilor care aveau loc acum 300 de ani au fost definite ca un mod de trăire baroc, în care ,,a părea” era mai important decât ,,a fi”, iar jocul aparenţelor trebuia întreţinut cu orice mijloace, scrie Sorin Iftimi în studiul lui, Ceremoniile Curţii domneşti la Crăciun, Anul Nou si Bobotează (secolele XVII-XIX), citat în cartea Constanței Vintilă Ghițulescu, Spectacolul public între tradiție și modernitate. Era acesta un mod de viaţă ,,compensatoriu”, în care statutul domnilor români, tot mai golit de putere reală, se manifesta cu intensitate deosebită în planul simbolic al ceremoniilor, imitând modelele împărăteşti bizantine şi chiar otomane.
Atunci când vine vorba despre ceremoniile Curţii domneşti, principala sursă istorică este cunoscută sub numele de Condică de ceremonii, redactată de logofătul Gheorgachi Suţu, la 1762, din porunca domnului Grigore Callimachi. Există o scriere similară şi pentru Ţara Românească, rămasă din păcate inedită, şi atribuită lui Ianache Văcărescu. La acestea se adaugă relatările călătorilor străini, în general cunoscute şi folosite cu asemenea prilejuri.
Un călător, Franco Sivori, care a petrecut în Muntenia ziua Naşterii Domnului, în timpul lui Petru Cercel, nota că în această ţară Crăciunul se sărbătoreşte în chip deosebit: ,,oamenii îşi fac daruri unul altuia, iar toţi duşmanii se împacă”. ,,Şi toţi cei mai de seamă din tară si multi chiar dintre cei mai mici în rang vin la Curtea principelui pentru a i se închina, aducând daruri, care un lucru, care altul”.
Cum era în Moldova
În Moldova, darurile aduse pentru – domn erau depuse la Spătărie. Grigore Ureche scria: ,,plocoanele ce vin de la oraşe, la Născutul lui Hristos” erau adunate de către marele clucer. Paul de Alep nota că boierii din Moldova şi Ţara Românească aveau obiceiul de a aduce daruri domnului, cu trei zile înainte de Crăciun, fiecare după rangul său. Domnul le dăruia în schimb veşminte de onoare, dar numai în dimineaţa marii sărbători.
Acelaşi Paul de Alep scria despre marea vânătoare domnească că era un obicei străvechi din preajma Crăciunului. La porunca domnului (Matei B asarab) se bătea toba pentru a se aduna slujitorii rânduiţi pentru această treabă, la steagul lor. Aceştia alcătuiau un alai mare, mergând înaintea caleştii domneşti. Convoiul era încheiat de alţi slujitori ce băteau tobele sau suflau în trâmbiţe şi goarne ,,potrivit datinii domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, datină împrumutată de la turci” .
10.000 de oșteni la vânătoare
Potrivit lui Paul de Alep, slujitorii participanţi la această vânătoare alcătuiau o adevărată armată: ,,erau peste 1 0 OOO de oşteni, aleşi dintre cei mai viteji şi neînfricaţi: sârbi, bulgari, albanezi, greci, unguri, tuici şi munteni”.
Seara, domnul se întorcea cu mare pompă. In spatele trăsurii domneşti veneau carţ încărcate cu vânat: mistreţi, iepuri, vulpi, urşi, apoi cocori, fazani, găini de pădure şi porumbei sălbatici. Toate acestea erau predate la cuhnea domnească marelui şuf ar -şi bucătarilor de sub ascultarea sa, ce aveau să pregătească ospăţul Crăciunului. Era un obicei străvechi al domnilor să dea ,,cu prilejul ajunului Crăciunului şi a Sâmbetei Luminate” un ospăţ domnesc din acest vânat, în a doua zi de Crăciun.
Ajunul Crăciunului
Ritul slujbei din ajunul Crăciunului se făcea ,,după ritualul de la Constantinopol”: se trăgeau clopotele, şi se intra în biserica domnească dis-de-dimineaţă, ieşindu-se abia după amiază.
Aflat în Bucureşti, în 1 707, călugărul rus Ipolit Vâşenski descrie sărbătoarea din ajunul Crăciunului, subliniind luxul vestimentar:
,,Boierimea e îmbrăcată toată în aur, iar voievodul în samure azurii. Pe preasfinţi îmbrăcămintea era din aur cu pietre scumpe şi mărgăritar”.
Din Condica de ceremonii a logofătului Gheorgachi ( 1762) ştim că foarte de dimineaţă domnul pleca din ,,casele dinlăuntru” spre Spătărie (,,Sala tronului”) unde se aşeza în scaun şi primea, de la spătarul II, însemnele domniei (topuzul, sabia împărătească, cuca), primite de la sultan, cu prilejul învestirii sale. Apoi domnul străbătea Divanul Mic şi Divanul Mare, cele două săli în care breslele de curteni şi slujitori aşteptau orânduite de o parte şi de alta.
De aici ajungea la paraclisul Curţii domneşti (la Iaşi, ,,Biserica de la Poartă”), unde era aşteptat de Mitropolit, episcopi şi de marii dregători ai ţării. După care se închina la icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi la icoana Precistei, stând cu picioarele pe piatra din mijlocul naosului. După ce se închina şi către uşile împărăteşti, se aşeza în strana domnească. La timpul cuvenit, Domnul săruta Evanghelia din care urma să se citească la slujbă. Apoi era pomăzuit (miruit), iar la sfârşitul liturghiei primea anafură din mâna Mitropolitului.
Ploconul vânătorilor domnești
La ieşirea din biserică, îndreptându-se spre Divanul cel Mic, Domnul era întâmpinat de căpitanul de vânători însoţit de câţiva vânători domneşti, care îi închină vânatul lor. Acest vânat era adus din marea Branişte domnească de la Bohotin (la sud-est de Iaşi, între Jijia şi Prut), singurul loc în care este atestat un asemenea corp de vânători domneşti, ce avea ca obligaţie aprovizionarea Curţii, încă din veacul XVII. Cerbi, ciute, capre, râmători sălbatici (mistreţi) şi iepuri erau puşi de-a rândul în zăpadă.
Din paraclisul Curţii, arhiereii şi boierii veliţi îl însoţesc pe domn în Sala tronului (Spătăria), unde aveau loc ceremoniile de după-amiază. Aici domnul era ,,colindat” de preoţii bisericilor domneşti (preoţii bisericii de la Poarta Curţii domneşti, care era paraclisul său personal, şi preoţii ,,despre doamna”) .
Citiți continuarea aici: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25262429-cum-petrecea-craciun-curtea-domneasca-acum-300-ani.htm
