La sfârșitul anului 1954, pe culoarele celui de-al șaselea etaj al noii clădiri a Radiodifuziunii Române înălțată pe locul vechiului sediu pulverizat la 24 august 1944 de cei care fuseseră până cu o zi înainte aliați – întâlneai un tânăr scund cu părul de arici, cu o privire ageră și un mers precipitat. Noi, cei care eram „catindați” la un post de redactor, am aflat de la colegii noștri că acest adevărat argint viu al secției literare a Radiodifuziunii Române avea practic vârsta noastră, 23-24 de ani, și se numea Dinu Săraru. Nu avea nimic din imaginea ziaristului al cărui prototip îl conturase Mihail Sebastian în „Ultima oră”, montată în regia lui Moni Ghelerter, care dirijase o distribuție greu sau chiar imposibil de egalat, cu Costache Antoniu, Marcela Rusu, Niky Atanasiu, Jenică Constantinescu, Ion Finteșteanu. Nimic din „teoria” secretarului de redacție pentru care pagina de ziar stătea sub semnul interesului de o zi, după care se pierdea în neantul uitării și al indiferenței publice. Tânărul care lăsa articolul pe biroul care îi era rezervat într-una din camerele ce mai adăpostea și alți colegi, când se întorcea de unde fusese chemat urgent, se așeza și contiuna fraza cu ușurința celui ce nu-și ridicase privirea de pe pagina părăsită pentru a răspunde unei solicitări nu odată la antipodul a ceea ce scria până atunci.
Am început această evocare a timpuriului debut al lui Dinu Săraru pentru că publicistica – la început radiofonică – a fost prima pasiune care nu l-a părăsit niciodată, nici atunci când ridica acele construcții epice care i-au conferit un loc important în literatura română contemporană, nici atunci când a condus instituții teatrale precum Teatrul Mic și Foarte Mic sau Teatrul Național din București, sau revista „Clipa”, implicându-se cu o frenezie ce a avut ca rezultat fapte culturale de anvergură. N-a fost o publicistică grevată de o atitudine complezentă, nici în cronicile sale dramatice pe care tot din anii începuturilor și maturității sale le-a publicat în paginile ziarelor și revistelor noastre. De fapt, debutul său editorial îl reprezintă în anul 1966 volumul „Teatrul românesc și interpreții contemporani”, urmat de „Al treilea gong” – unul dintre cele trei volume cu care Editura Eminescu a inaugurat în anul 1973 o colecție de critică și teorie teatrală, intitulată Masca.
Teatrul a fost, simultan cu publicistica, rampa de lansare a celui ce avea să fie scriitorul și animatorul Dinu Săraru.
Cronicarul dramatic s-a metamorfozat, așa cum am spus, în conducătorul unor instituții teatrale care, în anii în care au fost conduse de Dinu Săraru, au cunoscut vârfuri de calitate artistică, momente de curaj în alcătuirea repertoriului, în viziunea regizorilor, în jocul autorilor din toate generațiile pe care acest director reformator i-a chemat cu entuziasmul ce l-a caracterizat întotdeauna să urce pe scenă, chiar dacă umbrele uitării vinovate se făcuseră simțite cu ani în urmă. Nu voi putea evoca în aceste câteva rânduri așa cum se cuvine aportul considerabil al lui Dinu Săraru la constituirea Teatrului de Televiziune, care din anii ’70-’80 cunoaște maxima sa expansiune calitativă, începând cu repertoriul și până la valorificarea textului cu mijloace specifice acestei noi arte. Nu i-a fost ușor. A trebuit să înfrunte opoziții de tot felul. Dar nu s-a dat bătut și a contribuit, având de multe ori reușite memorabile care au cucerit un public larg care, nu o dată, descoperea Teatrul prin spectacolele dedicate acestei arte la Televiziunea Română.
Dar Dinu Săraru a fost omul surprizelor de proporții, cum se spune acum. Am evocat altădată cu ce interes am citit manuscrisul romanului „Niște țărani”, pe care îl tipărise în foiletonul revistei „Flacăra” la cererea intempestivă a lui Adrian Păunescu. Când mi-a adus manuscrisul la Editura Eminescu, câteva clipe nu l-am mai recunoscut pe tânărul din urmă cu douăzeci de ani. Acum părea stângaci, șovăitor, neîndemânatic în prezentarea cărții sale. Când o zi mai târziu i-am spus părerea despre cartea cu care începea destinul unui scriitor, și nu al unuia oarecare, am simțit la capătul firului de telefon o anume reticență, deoarece bănuia că cele ce îi spuneam erau expresia unei prietenii – care de altfel nu s-a dezmințit de-a lungul deceniilor – sau reprezenta deopotrivă bucuria fermă a descoperirii unui scriitor.
Publicul și critica au reacționat simultan în mod pozitiv și au reținut numele celui ce avea să devină, odată cu cartea ce i-a urmat doi ani mai târziu, și anume Clipa, un scriitor în adevăratul înțeles al cuvântului. Un scriitor a cărui arie de inspirație se lărgea necontenit, care nu se cantona într-un perimetru delimitat cu strictețe, ci lărgea cu fiecare nouă carte orizontul creației sale. Aici aș vrea să adaug ceea ce s-a spus atunci, un fapt esențial în relația lui Dinu Săraru cu publicul. Tirajele cărților sale până la sfârșitul anului 1989, când am condus Editura Eminescu, au fost totdeauna subdimensionate. O a doua ediție s-a impus încă de la romanul „Niște țărani”. „Clipa” a înregistrat la distanțe mici de timp trei continuări de tiraj, fiecare mai mare decât precedentul. Ceea ce a stârnit indignarea unui înalt dregător din Consiliul Culturii care, revoltat după ce călcase în picioare exemplarul ce evidenția acest fapt neobișnuit, zile întregi a cerut lista celor ce semnaseră reeditarea cărții, deoarece prin aceasta și-au semnat demisia!
Cele două romane, „Niște țărani” și „Clipa”, au reprezentat contraforții unor cicluri epice care au evidențiat privirea ageră a scriitorului care nu-și zăgăzuiește sentimentele și – mai ales – nu se sfiește să le transfigureze în pagini de carte așa cum a procedat în publicistica sa, care a stârnit nu numai odată, în anii ’70-’80 de pildă, nemulțumiri și iritări ale unor personaje aflate în vârful „cel mai de sus” al piramidei politice.
Dar, ajunși aici, va trebui să subliniem trăsătura esențială a operei lui Dinu Săraru: organicitatea ei, faptul că ea n-a cunoscut schimbări de direcție, abjurări, ci s-a îmbogățit cu realitatea pe care el o trăia, se metamorfoza în bine sau în rău. În 1993, când îi iese de sub tipar „Iarba vântului”, cititorul descoperă o lume țărănească vegetativă, toropită de seceta care usca totul până și sufletele. Și aici scriitorul intră într-o polemică esențială cu lozincile difuzate prin toate canalele mass-media, cea mai des repetată fiind: „Pământul strămoșesc, în mâinile țăranului”. N-a fost să fie așa. „Pământul strămoșesc” a stat prea puțin în mâinile țăranului, trecând foarte repede în mâinile altora.
„Iarba vântului” reprezintă epilogul unui proces secular care se încheie printr-o lentă destrămare, printr-o neputință de a mai reacționa, printr-o resemnare fără leac. Peste câțiva ani de la apariția cărții, Dinu Săraru ar fi avut dreptul să spună precum cineva care spuse altădată: „la un moment dat am observat că realitatea începe să semene cu cărțile mele”. A publicat doi ani mai târziu „Crimă pentru pământ”, romanul reîntoarcerii într-o epocă în care pământul era ceva sacru. Fiecare brazdă trebuie apărată de înstrăinare chiar cu prețul vieții celuilalt. Iar când „lumea nouă” începe destul de devreme să producă și excrescențele ei, Dinu Săraru ne dă romanul „Ciocoii noi cu bodyguard”, romanul emblematic pentru una din direcțiile morale ale noii societăți în care pamfletarul Dinu Săraru dovedește puterea de obiectivare și esențializare. Scriitorul viziunii tragice se dovedește acum un dăruit spirit satiric.
În toate acestea și încă multe alte pagini scrise și publicate în aceste vremuri Dinu Săraru și-a păstrat intact elanul de animator. Vom aminti doar două din faptele sale culturale majore: director al Teatrului Național din București între 2000-2004. Succesele scenice, manifestări culturale care au avut loc, toate au conferit acestei perioade caracterul unui înalt profesionalism și ale unei deschideri intelectuale remarcabile. Și nu în ultimul rând revista „Clipa”, care a reunit în paginile ei intelectuali de marcă ai țării noastre care au publicat pagini de o valoare indubitabilă, desprinse de orice înregimentare partinică. „Clipa”, prin prestanța semnăturilor, prin ținuta contribuțiilor publicate aici, prin formulele publicistice și grafice rămâne una dintre revistele din prima linie, aș putea spune chiar model, ale vieții noastre culturale contemporane.
Acum, la 90 de ani, Dinu Săraru poate privi înapoi cu satisfacția că a clădit o operă literară ce nu s-a ofilit în fața timpului, că a fost înconjurat în drumul său de cititori care nu l-au părăsit și au chemat alături de el și pe alții, că s-a dăruit cu entuziasm unor fapte de cultură, care s-au înscris în istoria noastră spirituală.
Curierul Naţional
