La 8 noiembrie 1972, trecea în Eternitate un mare savant al României: Athanase Joja. În acel moment, eu participam în calitate de Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor (UIS) la o importantă acţiune constituţională în Cuba, primind cu adâncă tristeţe vestea că distinsul meu profesor şi conducător al tezei de Doctorat în Logică decedase.
Biografia lui Athanase Joja constituia – pentru un student al Facultăţii de Filosofie ca mine – un impresionant exemplu. Domnia Sa a fost membru titular al Academiei Române din anul 1955, devenind preşedinte al înaltului for ştiinţific în perioada 1959-1963 şi, ulterior, vicepreşedinte al acestuia din 1966 până în momentul decesului la vârsta de 68 de ani. În zona relaţiilor internaţionale a îndeplinit funcţiile de secretar general al Comisiei române de legătură cu Comisia Aliată de Control (1947); secretar general şi apoi director în Ministerul Afacerilor Externe (1948-1955); reprezentant permanent al României la ONU (1955-1957). Athanase Joja a ocupat, de asemenea, în diverse etape, importante demnităţi: parlamentar; ministru al învăţământului şi culturii; vice-prim ministru; membru al Consiliului de Stat.
Ca asistent îmi amintesc faptul că în fiecare joi după-amiază, la orele 16.45 îl aşteptam pe domnul profesor la intrarea centrală a Rectoratului Universităţii din Bucureşti de pe Bulevardul “6 Martie”, venind în “Volga” de culoare neagră a Academiei. Urcam agale împreună scările, ţinându-i servieta plină cu cărţi, ajungeam la etajul al II-lea unde erau Catedra de Logică şi, după o uşă despărţitoare, sala de curs. Era un adevărat ritual marcat de o precizie kantiană, care mă onora enorm, străduindu-mă să îi răspund pe scurt la unele întrebări de curtoazie. Cursul de Istoria Logicii, fără pauză, dura exact două ore, timp în care sala se înnobila cu citate traduse din limbile greacă şi latină, cu parafraze şi comentarii atractive, cu divagaţii menite să păstreze atenţia noastră. În final, ne retrăgeam pentru câteva minute la Catedră, profesorul întrebându-mă dacă prelegerea a fost suficient de clară; desigur, interogaţia era superfluă. Ne despărţeam prin câteva zâmbete reciproce, iar în timp ce automobilul său părăsea curtea Universităţii, eu rămâneam cu amintirea de a fi trăit o nouă şi splendidă “sărbătoare a Spiritului”.
Voi evoca momentul când i-am spus Magistrului cu emoţie în glas că urma să plec, în câteva săptămâni, într-o misiune mai îndelungată în Capitala Cehoslovaciei ca Secretar al UIS. Spre marea mea surpriză, mi-a răspuns astfel: “Este ceva foarte bun pentru cariera ta, deoarece diplomaţia constituie un orizont al argumentelor în care este mare nevoie de instrumentele logicii.”; desigur, profesorul vorbea în deplină cunoştinţă de cauză ca un fost distins diplomat. I-am promis atunci că voi continua cu seriozitate pregătirea tezei de doctorat sub îndrumarea Domniei Sale. Din nefericire, la câteva luni de la acea discuţie, s-a destrămat definitiv privilegiul de a valorifica multe sugestii şi sfaturi pertinente ale Magistrului, fiind nevoit să îmi desfăşor cercetarea ştiinţifică referitoare la o temă complet nouă din domeniul logicii matematice (nu al logicii clasice, care fusese stabilită cu profesorul Athanase Joja, în anul 1970) sub conducerea prof. univ. dr. Gheorghe Enescu, cunoscut în mediul universitar pentru exigenţa şi severitatea lui. La 13 decembrie 1979 deveneam Doctor în Filosofie/Logică al Universităţii din Bucureşti prin susţinerea tezei de disertaţie pe probleme ale relaţiei dintre decizie si semantică, având în comisia doctorală pe redutabilii logicieni şi profesori universitari: Petre Botezatu (de la Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi), Eugen Mihăilescu şi Cornel Popa (de la Universitatea “Politehnica” din Bucureşti). De asemenea, primisem un referat foarte favorabil de la renumitul logician belgian Jean Ladrière, profesor la Universitatea din Louvain. Îmi imaginam, în acele trei ore de intense discuţii, că alături de mine în amfiteatrul Universităţii bucureştene se afla, afişând un zâmbet în semn de satisfacţie, fostul Magistru de Logică, Athanase Joja care pentru mine nu părăsise niciodată lumea pământeană.
În rafturile bibliotecii personale se află multe cărţi ale sale. Printre acestea menţionez: “Studii de logică” în patru volume, 1960, 1966, 1971 şi 1976; “Logos şi Ethos”, 1967; “Logos Architékton”, 1971; “Filosofie şi cultură”, 1978; “Istoria gândirii antice” în două volume, 1980 şi 1982; “Cunoaştere şi acţiune”, 1982; “A logica dialéctica. A dialéctica materialista e a eiéneia contemporánea”, 1965; “La logica dialectica y las ciencias”, 1969. Primele trei volume ale “Studiilor de logică” (publicate în timpul vieţii la Editura Academiei Române) mi-au fost oferite cu dedicaţiile prestigiosului autor. De asemenea, păstrez cu aleasă preţuire câteva documente de lucru din perioada pregătirii doctoratului meu, care poartă semnătura distinsului Dascăl.
Voi expune în continuare câteva consideraţii ale lui Athanase Joja despre spiritualitatea poporului român: *La Pontul Euxin civilizaţia s-a născut sub semnul Logos-ului.; *Influenţele majore asupra felului de a fi al românilor au fost: slavii cu spiritul nostalgic, artistic şi uman; Bizanţul subtil – a doua întâlnire cu spiritul elenic; afluxul cultural neogrec din secolul al XVIII-lea; cultura raţionalistă franceză; *Dorul simbolizează stările de melancolie, dorinţă şi aspiraţie, fericirea de a fi trist (după cum spunea Victor Hugo); *Limba română, o fiică a limbii latine, “e pur şi simplu ca în pastelurile lui Alecsandri; romantică în inspiratele stihuri macedonskiene; cizelată ca un giuvaer în versul arghezian; misterioasă şi, totuşi, transparentă în poezia lui Blaga; ermetică în poezia algebrizantă a lui Ion Barbu; epică în halucinantele evocări ale lui Rebreanu.”.Despre creaţia eminesciană renumitul academician scria: “Credem că poezia lui Eminescu este cea mai expresivă pentru spiritul apolinic care nu înseamnă lipsa de conţinut patetic, ci modelare, în sens raţional, a acestui conţinut. <Luceafărul> – cel mai frumos poem românesc şi unul dintre cele mai expresive din literatura universală – ne înfăţişează conflictul dintre pasionalitate şi raţionalitate… Hyperion e Universalul, de aceea e legat cu Veşnicia, dar, supunându-se pasionalităţii, el vrea să se dezlege, particularizându-se.”
Ţin foarte mult la volumul omagial “Athanase Joja în cultura românească”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca în anul 1989. Studiul meu intitulat “Exemplul magistrului” se află alături de scrieri ale lui Constantin Noica, Ion Ianoşi, Alexandru Surdu, Mircea Maliţa, Gheorghe Vlăduţescu, Romulus Vulcănescu şi Teodor Dima. Citez câteva din consideraţiile personale: “De la catedra universitară, profesorul Athanase Joja insista, în repetate rânduri, asupra vocaţiei umaniste a logicii, a sensurilor şi implicaţiilor sale sociale. Şi aceasta, pentru a convinge pe oricine că logica nu este doar o colecţie incoloră de exerciţii ale minţii, de performanţe intelectuale, ci un autentic instrument (organon), aşa cum, în zorii acestei ştiinţe, considera pe drept cuvânt Aristotel… Vedea la poporul român un puternic fond primordial, protonucleic la care s-a asociat în timp spiritul său de toleranţă şi de omenie.”
Unul dintre regretaţii mei prieteni, Stelică Moţiu îmi spunea odată – desigur, în glumă – că “ar fi trebuit să fiu condamnat la ani grei de detenţie întrucât am ucis un om: pe logicianul din mine.”. L-am contrazis imediat, zicându-i că acel modest slujitor al înţeleptului Aristotel continua să trăiască datorită strălucitului Profesor Athanase Joja. Am devenit şi am rămas un “avocat” al raţionamentelor persuasive în întreaga mea activitate diplomatică; am reuşit să identific, la diverşi parteneri străini de dialoguri protocolare ori de negocieri dificile, anumite erori de logică, deşi limbajul lor elevat încerca să le ascundă; mi-am creat mental “argumente de rezervă” spre surpriza interlocutorilor. Pot aşadar afirma că Athanase Joja – plecat dintre noi în urmă cu o jumătate de secol – a lăsat după Dânsul un discipol moldovean convins şi chiar învins de fascinantele virtuţi ale Logicii.
Dr. Dan Mihai Bârliba
