Psihanaliştii, de la Jung încoace, tot vorbesc de criza vârstei de mijloc. Între 35 şi 40 de ani, apar fenomene precum Marea Demisie, reconversii profesionale, perioade de depresie şi căutare. Unii le leagă de înaintarea în vârstă şi conştientizarea propriei mortalităţi. De reconsiderarea convenţiilor sociale şi renunţarea la a mai pune atâta preţ pe normele care vin cu anumite doze de resemnare şi ne limitează pornirile. Alţii ar numi-o, mai simplu, o faţă a maturităţii.
Sau poate că este un soi de confruntare. Un moment în care te priveşti în oglindă şi te vezi cu adevărat. Un Dorian Grey, poate, confruntat cu adevărul propriului eu.
Schimb de decor
“Acum 10 ani am jucat ultima dată. Pe 14 ianuarie 2013. Tramvaiul, în regia lui Remus Mărgineanu”.
Valentin ţine minte exact data în care s-a aflat ultima dată pe scenă, în faţa publicului de teatru. A renunţat la actorie într-o perioadă în care salariul unui actor la început de drum, angajat într-un teatru de stat, era de cinci, şase sute de lei. Atât câştiga la Teatrul din Petroşani, unde se angajase la scurt timp după absolvirea Facultăţii de Teatru din Craiova. La acea vreme, mulţi tineri absolvenţi se străduiau să supravieţuiască prin construirea unor proiecte independente.
A renunţat la teatru pentru a clădi ceva nou. O piesă în doi, apoi în trei, pe scena de acasă.
“Am vrut o familie”
“Cel mai sincer răspuns pe care ţi-l pot da este că am renunţat pentru că am vrut o familie. La acel moment, am simţit că asta era alegerea. În mintea mea, luasem cumva această decizie înainte să o cunosc pe Lelia. Ea a fost cireaşa de pe tortul pe care oricum mă hotărâsem să-l fac”, spune Vali.
“Nu aveam timp, nu aveam bani. Salariul meu, după trei ani de teatru, era de 600 lei. Primul salariu a fost de 425 lei. Şi, în acelaşi timp, o făbricuţă de prăjituri m-a plătit cu 1000 de lei ca să vând prăjituri în Sucpi. Aşa am început să lucrez în vânzări. Căram prăjiturele cu un Smart şi făceam contracte cu doamnele din Sucpi şi Bănie”, povesteşte Valentin Motroc.
Şi-a spus că nu mai poate. Avea 26 de ani şi îşi dorea să se apuce de “tort”.
Actul I
Prazul de Argint
Valentin Motroc a început să facă teatru la 7 ani. Face haz amintindu-şi, îmi spune cu autoironie, aproape imitând un preşcolar: “Am 32 de diplome la concursuri judeţene şi naţionale. Am câştigat şi Prazul de Argint”.
Era trofeul acordat la un concurs de umor şi satiră de la Electroputere Club, obţinut de un Valentin copil, într-un an în care a concurat cu grupul Vouă şi Dan Sava, de la Vacanţa Mare.
A jucat atunci o scenă din “O noapte furtunoasă”. Era desenat pe jumătate de faţă ca Rică, iar pe cealaltă jumătate, ca Veta şi îi interpreta alternativ. Nu a luat în viaţa sa locul al doilea. Iar acest lucru i-a făcut mult rău, spune. Pentru că s-a trezit, din copilul special învăţat să fie mereu cel mai bun, într-o facultate unde ce făcea el nu mai era aşa special. Într-o lume în care nu mai este despre locul I la faza naţională şi admiraţia profesorilor din gimnaziu.
“Am luat de cinci ori locul I pe ţară până la liceu. Aveam deja insuflat de cei din jur un soi de cult al personalităţii. Şi am venit la 21 de ani in facultate, un om care nu mai era atât de special, cu părinţii şi profesorii lăudându-mă constant. Şi a fost cumva, un şoc”.
Florin Piersic şi mătuşa Georgeta
Cum a ajuns să facă teatru e altă poveste. Una cu propriul haz şi propria magie.
“Mama era îndrăgostită de Florin Piersic şi înregistra toate emisiunile şi filmele lui pe casete video. A înregistrat şi Ceaiul de la ora 5, când invitat era Piersic. Nu aveam decât o casetă cu desene animate, 101 dalmaţieni. Restul erau cu Florin Piersic”.
Şi Valentin le ştia pe dinafară. Iar mătuşa lui a remarcat felul în care interpreta fragmentele pe care le memora.
De altfel, chiar mătuşa Georgeta l-a dus la Palatul Copiilor. Mama şi tatăl nu se activaseră, aşa că ea a spus: “Lasă, mai, că-l duc eu!”.
Plecat-am nouă din Vaslui / Şi cu sergentul, zece…
“Prima dată am învăţat Peneş Curcanul, ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Plecat-am nouă din Vaslui / Şi cu sergentul, zece… Înainte de spectacol, la concursul judeţean de teatru, profesoara mea, Elena Diaconu, l-a întrebat pe tata: – Dar mai ştie şi altceva? Şi tata a zis DA. Ştiam două monologuri din Un pedagog de şcoală nouă, i-am spus un fragment şi a zis: Cu asta intri în concurs. Şi am luat primul loc”.
A făcut Şcoala populară de arte, cu doi ani mai devreme, cu Constantin Cicort, apoi a ajuns la liceu şi s-a pierdut în anturaj. Teatrul a rămas pe pauză, pentru că nu era “cool” să faci teatru în gaşca băieţilor răi. A urmat cursurile facultăţii de finanţe-bănci timp de un an şi jumătate, apoi a văzut întâmplător un anunţ cu două locuri la teatru la admiterea din toamnă. Şi s-a dus.
A fost angajat la un teatru de stat, a jucat şi în spectacole de teatru independent. Şi apoi, a descoperit alte priorităţi. La scurt timp după, a ajuns, de la teatru, în domeniul vânzărilor. Poate că diferenţa pare mare, dar Valentin doar a schimbat “produsul”. A pus pe pauză meseria în care “se vindea” pe el pentru a vinde altceva.
Actul II
La 10 ani, o soţie şi un copil mai târziu, Valentin, un bărbat de vârstă mijlocie fără stres financiar, decide, la 1 aprilie, să îşi dea demisia. Fără un plan de rezervă, în căutarea lui însuşi. Primele zile fără job şi le petrece pur şi simplu reflectând. Reamenajează casa, zugrăveşte, lasă gândurile la decantat.
Apoi, reîncepe proiectul lăsat deoparte în urmă cu mai mulţi ani. Un one man show. O monodramă numită Dorian, inspirată de Portretul lui Dorian Grey, de Oscar Wilde. Îl sună pe Florin Paraschivu, cu care mai vorbise în trecut despre acest spectacol.
“Actoria e o meserie pe care o faci din egoism”
“E spectacolul său de dizertaţie. Am mai încercat să îl facem împreună în urmă cu câţiva ani, dar nu era, de fapt, clipa de graţie. Acum este clipa de graţie”, spune Valentin. “Ajunsesem să îmi doresc, ajunsesem să visez asta. Actoria este o meserie pe care o faci din egoism, cine spune altfel, minte. O faci pentru tine. Pentru că vrei să te placă publicul. Pentru că vrei să-ţi iasă. Pentru că vrei să te încarci. Şcoala de teatru vine şi îţi spune că trebuie să dai publicului o părticică din tine. Dar tu, de fapt, eşti avid. Tu vrei să iei. Pentru că nu există energie mai mare decât energia acelor oameni care se uită la tine şi îţi absorb replicile. Chiar te încarci, nu e doar o expresie. Eşti ca o baterie 777”.
Şi au început să lucreze. “Am lucrat foarte bine cu Florin, m-a făcut să înţeleg textul, să mi-l asum altfel. Să îl dozez corect, să mă temperez. Pentru că, după ce nu mai faci teatru atâta timp, vii cu o poftă enormă să dai şi ce n-ai”.
Oglinda
A fost renunţarea la teatru alegerea corectă? A fost întoarcerea alegerea corectă? Nimeni nu poate şti. Nu despre alegeri corecte este vorba, de fapt, în viaţă, ci despre asumarea alegerilor făcute. Şi dacă există, într-adevăr, o criză a vârstei de mijloc, poate ar trebui să o redenumim. Cum se spune în vânzări, ţine de noi să transformăm criza într-o oportunitate.
După 10 ani şi vreo 2 luni, Valentin s-a reîntors la teatru. Vineri, 19 mai, “Dorian”, cu Valentin Motroc, în regia lui Florin Paraschivu, se joacă la Cult Club, de la ora 20:00. Despre emoţii şi emoţie nu e cazul să mai povestim. A “dat” destul deocamdată.
Dar vineri, Dorian se va privi în oglindă. Şi Valentin se va privi în oglindă. În văzul tuturor.
Citeşte şi Un nou experiment peisagistic în Craiova: Gard îmbrăcat în plastic în Parcul Romanescu