Se împlinesc astăzi 29 de ani de la primul număr al cotidianului Gazeta de Sud care a văzut lumina tiparului. Aproape trei decenii în care oamenii care au făcut şi fac parte din echipa acestui trust de presă şi-au asumat o misiune deloc uşoară. De a traduce adevărul în termenii potriviţi pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni. De a aduce echilibru şi obiectivitate şi de a regla, prin presiunea pusă asupra decidenţilor, ceea ce nu funcţionează just. Însă, dincolo de misiuni asumate, de aşteptări, responsabilităţi, merite, obstacole, jurnalismul strigă, mai acut ca niciodată, că sub clopotul său trebuie să fie aşezat încă un lucru fără de care presa alunecă spre irelevanţă. Educaţia.
De câţiva ani, dezinformarea este un cuvânt la modă. Jurnalismului îi este din ce în ce mai greu să se decanteze într-o vâltoare de produse media extrem de pestriţe. Ştiri false, manipularea informaţiei, deturnarea agendei mass media de la subiectele reale şi importante către subiecte care iau amploare în mod artificial. Subiecte adesea triviale, care fură atenţia publicului în detrimentul lucrurilor care contează.
Trăim o epocă marcată de manipularea informaţiei, elogiul superficialităţii şi al falşilor actori media, ridicarea pe un piedestal a unor influenceri discutabili care umbresc figuri emblematice şi le diluează capacitatea de a insufla comunităţii spiritul dreptăţii şi al mobilizării civice.
Jurnalistul este văzut din ce în ce mai des drept cel care trebuie să „presteze”, atât de cititor, cât şi de actori sociali în poziţii de putere, şi tot mai puţin drept cineva care ar trebui respectat şi sprijinit să îşi îndeplinească misiunea. Presa este acuzată de servilism din toate părţile, de „prostituţie”, dar rareori susţinută financiar de cei care îi impută că îşi pierde verticalitatea.
Orice individ se simte în măsura să bată obrazul unei publicaţii că e politizată, că ia bani de la X sau Y, că publică articole publicitare – chiar dacă sunt marcate astfel – printr-un comentariu fugitiv pe Facebook la un material, orice material, dar nu se oboseşte nici măcar să facă un click pe ştire, să o citească integral. Nu se mai pune problema să dea şi bani pentru accesul la informaţie. Că doar Internetul e mare şi liber. O mare de informaţii gratis.
Nu mai contează calitatea şi veridicitatea lor şi capacitatea unui cititor de a discerne ce e adevărat sau fals, ce e important sau neglijabil, ce e corect sau incorect.
Şi atunci, cu toate păcatele sale, căci nici jurnalismul nu e fără de păcat, presa devine supravieţuitoare într-o lume care o face să alunece către subzistenţă şi apoi o acuză că îşi caută surse de finanţare.
Presa are nevoie de un public educat, care să înţeleagă care este misiunea sa reală şi să o ajute să o îndeplinească. Dacă puterea presei slăbeşte, poate şi cititorul ar trebui să se întrebe de ce şi ce poate face el ca jurnalismul să îi fie aliat în reglarea defecţiunilor societăţii în care trăieşte. Poate educaţia mass media va ajunge cândva o disciplină obligatorie în şcoli. Poate viitorul va aduce generaţii care vor înţelege că, pentru ca jurnalismul să rămână o forţă, jurnaliştii au nevoie de oameni care să îi respecte, să ştie ce să le ceară, dar şi ce să le ofere ca să îşi poată face treaba.
Ignoranţa pune puterea în mâinile celor care abia aşteaptă să deţină şi mai multă putere. Şi aşa se nasc dictaturile. Şi aşa se perpetuează democraţii găunoase.
La 29 de ani, ne dorim generaţii care să se poată bucura de educaţie mass media. Ne dorim ca generaţiile viitoare să se poată proteja de manipulări, dezinformări, ştiri false sau care le distrag atenţia de la ce este important şi să îşi poată cere drepturile. Să vadă limpede.
