Adela Liculescu a început studiul pianului la vârsta de 4 ani, din… prea multă energie. La 8 ani debuta la Filarmonica Gasteig din München. Este o pianistă extrem de apreciată, cu o carieră impresionantă, cunoscută drept „una dintre cele mai active pianiste ale generației sale, atât în domeniul solistic, cât și în cel al muzicii de cameră”. După liceu, a plecat din Craiova pentru a studia pianul la Viena. În prezent, urmează studii de doctorat la Graz. Din când în când, revine acasă pentru a oferi bucuria expresivității sale publicului din România și, în particular, din orașul natal.
Sâmbătă, Adela cântă la fostul ei liceu. Concertul este liber pentru toți craiovenii
„Sâmbătă, 6 aprilie, voi susține un recital la Liceul de Arte „Marin Sorescu”, cu Integrala studiilor de execuție transcedentală de Franz Liszt, cu intrare liberă. „A fost gândit ca un cadou al meu pentru Liceul de Arte, unde am studiat, iar apoi ne-am decis să îl deschidem publicului larg, așa că oricine poate veni”, a transmis Adela, de la care am aflat cum și-a așezat notele pe portativul propriului destin, de la Craiova către marile scene muzicale internaționale. O poveste despre menirea de a fi în fața partiturii și de a o descifra pentru a o traduce în emoție pentru cei care au venit să asculte.
„Am venit în Craiova pentru două săptămâni, am fost onorată să fac parte din juriul concursului pentru tineri pianiști Craiova Piano, după ce în urmă cu mai mulți ani m-am aflat și eu printre concurenți. A fost interesant să fiu de cealaltă parte, de această dată. A urmat apoi un concert cu Filarmonica Oltenia, împreună cu dirijorul Tiberiu Oprea, unde am cântat Concertul nr. 1 de Franz Liszt. Iar sâmbătă, 6 aprilie, de la ora 17:00, voi susține recitalul la Liceul de Arte „Marin Sorescu”, cu integrala studiilor de execuție transcedentală de Franz Liszt, cu intrare liberă. ”
Un copil cu prea multă energie descoperă pianul
Nimeni din familia sa nu este muzician. Părinții săi au dus-o la tot felul de cercuri, la Palatul Copiilor, încă de mică, pentru că era un copil cu prea multă energie, care nu dormea după amiezele și trebuia cumva să îi umple timpul.
„Bunicul meu se ducea cu mine la Palat în fiecare zi, la altceva. Dar pianul este cel care s-a lipit de mine. Am început la 4 ani. Profesoara a observat talentul meu și a dus o adevărată muncă de convingere cu părinții mei, care se gândeau la colegiile din oraș, să mă ducă la Liceul de Arte în clasa I. Iar de acolo, lucrurile s-au legat. Au fost mulți oameni care au văzut potențialul meu și care m-au ajutat prin îndrumarea lor. Am avut chiar un episod când așteptam pe cineva de la radio să îmi ia un interviu la Liceul de Arte, aveam 5-6 ani pe atunci. Persoana respectivă a întârziat, astfel că profesoara mea, Arabela Tănase, l-a chemat pe directorul de la acea vreme, Dan Ionescu, să îi cânt ceva între timp, iar acesta a spus: neapărat să o aduceți aici în clasa I.
În clasa I am câștigat deja primele concursuri la categoria mea de vârstă, care mi-au dat certitudinea că sunt pe drumul cel bun”, povestește.
Între note se află spațiile libere pe care le poți umple cu propria imaginație
Locuiește la Viena și călătorește des la Graz, unde își pregătește lucrarea de doctorat.
Liszt este și tema centrală a doctoratului Adelei, care a abordat în lucrarea sa conceptul de virtuozitate în lucrările pentru pian ale lui Franz Liszt.
„Atunci când ne gândim la virtuozitate, ne gândim automat la tehnica instrumentală, la ceva foarte mecanic. Să studiem, să facem multe game ca să ajungem să avem o tehnică bună. Eu încerc să demonstrez că în virtuozitatea lui Liszt este și un grad foarte mare de expresivitate și încerc să arăt cum putem, ca artiști, ca interpreți, să descifrăm acea expresivitate în partitura muzicală. Ca artiști care interpretează o partitură care îi aparține altcuiva, care a pus notele acelea pe hârtie poate acum 200 de ani, este o mare onoare dar totodată o mare responsabilitate în a transmite acel mesaj. Spațiul meu interpretativ se află, de fapt, între notele muzicale care au fost scrise de altcineva. Dar deciziile mele interpretative sunt importante și foarte mari, deși mulți artiști poate nu conștientizează asta. Ai posibilitatea să influențezi foarte mult lucrarea muzicală ca interpret”, consideră Adela.
„Notele sunt ca literele dintr-un text, dar tu le pui împreună și tu dai sens. În funcție de gradul de imaginație pe care îl ai ca artist tu poți aduce la viață diferite imagini din acel text. De exemplu, poți avea un pasaj de virtuozitate în registrul acut al pianului, iar în mintea ta îți poți imagina cum adie vântul. E vorba de o experiență pe care o trăiești. Începi să extragi din partituri și aceste elemente care sunt cumva deasupra textului muzical. Să vezi dincolo de note. Și asta este ideea, de fapt. Să ajungi dincolo”, adaugă.
„Îmi place să cânt pentru public”
Atracția sa față de Liszt are, în fond, o explicație extrem de personală. Adela regăsește în viziunea sa muzicală ceva ce o reprezintă și pe ea ca fire.
„Liszt este un compozitor care, poate pentru prima dată în istoria pianului, a scris direct pentru public. Până la el, lucrarea era în centrul procesului compozițional și nu neapărat actul de a o cânta. În schimb, la Liszt este această idee de a performa, de a cânta pentru public. De aici și ideea aceasta de virtuozitate, pentru că virtuozitatea este acolo și pentru a impresiona publicul, nu?
Mult din muzica lui a fost gândit și pentru a atrage publicul. Rapsodiile ungare, de exemplu, unde a preluat diverse șlagăre de la vremea respectivă și le-a transpus în muzica lui sau arii care se cântau pe stradă, care erau „muzica pop” a acelor ani… El a transpus temele și le-a prelucrat în aceste lucrări de mare virtuozitate pentru pian și poate de aceea m-a atras, pentru că și eu sunt o fire mai extrovertită și îmi place să cânt pentru public”, explică pianista.
Mentorii care și-au lăsat amprenta asupra Adelei
Au fost mulți mentori care au contribuit la evoluția Adelei Liculescu. Fiecare a contribuit cu ceva la momentul respectiv, la stadiul respectiv, consideră aceasta.
La liceu, bazele au fost puse de prof. Mariana Ilie. În plus, spune că a avut marele noroc că, la începuturi, a urmat diverse cursuri de măiestrie cu muzicianul Walter Krafft, care a plecat din România înainte de Revoluție, a fondat o școală de muzică la Munchen, iar după Revoluție a început să vină în țară pentru astfel de cursuri pentru copii.
„M-a ajutat foarte mult pe partea de tehnică. Între timp, lucram și cu maestrul Csíky Boldizsár , de la Cluj. În clasele a XI-a și a XII-a m-am mutat la maestrul Mihai Ungureanu, în acei ani eram singura sa elevă pentru că nu era profesor la Liceul de Arte. A contat foarte mult pentru evoluția mea, pentru că am putut rămâne în Craiova până la sfârșitul liceului, sub îndrumarea sa. Apoi am plecat direct la Viena, deși nu mă gândisem la spațiul german, pentru că în liceu făcusem engleză și franceză. Însă l-am întâlnit din întâmplare pe profesorul de la Viena cu care urma apoi să lucrez în facultate și mi-a plăcut foarte mult, așa că m-am hotărât să merg acolo, să învăț germana, el fiind totuși englez, este vorba despre pianistul Martin Hughes”.
A terminat și un master pe muzică de cameră, cu profesorul Avedis Kouyoumdjian, din Armenia, iar doctoratul de la Graz îl face sub îndrumarea unei pianiste din Ucraina, Milana Chernyavska.
De la fiecare a luat câte ceva: „Aș putea spune că am o școală foarte „internațională”.”
Scopul, cu S mare
Cât înseamnă tehnică și cât înseamnă emoție în muzică și, în particular, în muzica Adelei Liculescu? Răspunsul său este, în fond, și descrierea esențială a viziunii sale ca pianistă.
„Ca să poți să exprimi ce vrei tu, ce îți dorești, trebuie să ai libertatea tehnică necesară să îți permită să faci ce vrei. Să nu fii constrâns de limitele tehnicii. Practic, nu se poate una fără alta pentru că tehnica îți oferă libertatea de a explora emoția neînfrânat. Tehnica e o condiție, nu un scop în sine. Scopul cu S mare este să ajungi la o interpretare care să atingă sufletele oamenilor.”
CITEȘTE ȘI: Norii de otravă
