Întotdeauna au existat atât divergențe de opinii, cât și alegeri dificil de făcut (celebrul ”l’embarras du choix” al francezilor), dar în societatea contemporană, mai mult ca oricând, avalanșa de domenii/problematici/chestiuni în care cetățenii sunt chemați să se pronunțe ”pro” sau ”contra” tinde să devină una amețitoare.
Pro sau contra suveranism? Pro sau contra globalizare? Pro sau contra LGBT? Pro sau contra tradiție? Pro sau contra presă mainstream? Pro sau contra teorii ale conspirației? Pro sau contra inteligenței artificiale? Pro sau contra unei orientări politice?
Și exemplele ar putea continua, la nesfârșit…
Desigur că este important să avem un sistem de valori propriu și, în consecință, și anumite opțiuni, dar îngrijorătoare mi se par două lucruri: primo, că în numele unei idei sau orientări, oamenii ajung să se încaiere, să se jignească și uneori să meargă până la tentativa de eliminare fizică a adversarului (vezi și recentul caz al premierului slovac Robert Fico) și secundo, că la fel cum într-un smartphone începi să te rătăcești în multitudinea de funcționalități și opțiuni disponibile (nu toate necesare utilizatorului obișnuit!), și numărul în exces de probleme și teme propuse tinde să te amețească și, până la un punct, să-ți influențeze judecata.
Ar mai fi de spus că nu este necesar sau de dorit să te situezi pe o poziție radicală, ce poate aluneca în extreme. De la stadion până la arena politică, se pot găsi și soluții de mijloc, care să împace mai multă lume.
Dar (și aici ne îndreptăm către partea a doua a discuției) chiar se dorește acest lucru? O soluție echitabilă, mulțumitoare pentru cât mai mulți?
Nu cumva ne este strecurat abil, zilnic, prin diferite mijloace (inclusiv partea agresivă din mass-media), un potpuriu de dileme menite, în fapt, să servească principiul provenit din latină ”divide et impera?”.
Foto: Freepik
Să presupunem că undeva există o mare neregularitate (într-un club sportiv sau într-un partid politic, de exemplu). Dacă împarți suporterii sau susținătorii în două tabere opuse, gata să se devoreze reciproc, ai rezolvat deja o problemă: nimeni nu va mai fi suficient de atent la ansamblu.
De altfel, în presă, că tot vorbeam de ea, a ajuns aproape un clișeu să spui că un anumit eveniment sau incident sau luare de poziție ”a împărțit lumea în două”.
Vedeți ce simplu e? Poate că tocmai acesta este și scopul, să împarți lumea în două, două tabere mai mici sunt mai simplu de condus sau de gestionat decât una singură, mare…
Revenind însă la problematica alegerii (la singular!). În cazul ”alegerilor”, la plural, îmi rezerv dreptul să nu mă pronunț…
Este o chestiune foarte serioasă și nimeni nu spune că trebuie să devenim o masă amorfă, de cetățeni care au aceleași opinii și preferințe (nici măcar comunismul românesc nu a reușit să creeze așa ceva, deși a încercat).
Dar, în primul rând, trebuie să facem o alegere în deplină cunoștință de cauză, cunoscând temeinic și aprofundat subiectul, nu pentru că ”așa a zis la televizor” sau pentru că ”și nea Gigi spunea că…”. Dacă nu stăpânești suficient de bine un subiect, este preferabil să te abții.
Și, în al doilea, divergența de opinii nu trebuie să alunece în ură. Nu vreau, la rândul meu, să cad într-un clișeu, acela al condamnării discursurilor și atitudinilor ”pline de ură” (cum se scrie acum mai peste tot), dar din păcate acesta este adevărul.
Pot fi întâlniți, chiar des, indivizi care în numele unor viziuni diferite asupra unei teme ajung la agresiune fizică și chiar la crimă. Sau (în cazurile așa-zis moderate) la injurii și jigniri dintre cele mai grosolane.
Este oare cu adevărat necesar? Sau este doar rodul unei manipulări subtile?
Pentru ce trebuie să desființez pe cineva dacă are altă orientare politică, socială, alte păreri decât mine?
(Îmi vine în minte un exemplu concret, pe care am să-l dau, chiar dacă nu am nici cea mai mică intenție de a face politică. La un moment dat, în România postdecembristă, la alegerea unui președinte al României (nu doresc să-i dau numele) televiziunile au surprins oameni care au ieșit în stradă să sărbătorească cu șampanie. M-am gândit atunci că e o victorie à la Pyrrhus, de fapt nu e nimic de sărbătorit, adică poți sărbători doar dacă ceea ce urmează e cu adevărat mai bun – pentru toată lumea, nu doar pentru unii.
Anii următori mi-au confirmat temerea. Alegerea președintelui respectiv nu a adus nimic cu adevărat notabil, în bine, pentru România. Dar dacă ieșeam să le stric petrecerea celor care sărbătoreau cu șampanie probabil că m-ar fi linșat. Măcar mediatic, dacă nu la propriu).
Atenție ca nu cumva avalanșa de probleme și ”poleiala” sub care sunt ambalate anumite chestiuni să nu fie un fel de ”cal troian” pentru amintitul principiu ”dezbină și stăpânește”.
Iar la sfârșit ne putem trezi că ne întrebăm, la fel ca și cetățeanul turmentat al lui Caragiale, ”Dar eu cu cine votez?”.
Autor: Mihai Gîndu
