Scriitorul Mihalache Tudorică s-a născut pe 1 iunie 1950, în localitatea Bâlta, judeţul Dolj. Cursurile şcolare primare le-a efectuat în satul natal. Între anii 1965 şi 1970 a urmat Seminarul Teologic Craiova-Mofleni. Ca student la Facultatea de Teologie Bucureşti, s-a bucurat de audierea unor spirite strălucite ale vremii: preot-profesor Dumitru Stăniloaie, preot-profesor Constantin Galeriu, preot-profesor Dumitru Fecioru, profesor academician Alexandru Elian, preot-profesor Liviu Stan, preot-profesor Ioan G. Coman, compozitorul şi dirijorul Nicolae Lungu. Aceştia toţi, şi mulţi alţii, l-au zidit intelectual şi teologic pe scriitorul de mai târziu, părintele Mihalache Tudorică. Lucrarea sa de licenţă a avut ca subiect „Sofia, ca virtute a creştinului ortodox”.
Îşi începe opera pastorală în satul Mihăiţa, Dolj, de unde, în urma unui conflict cu autorităţile comuniste, a fost transferat la Parohia Scaieşti.
După Revoluţia din decembrie 1989, Mitropolitul de atunci, marele cărturar Nestor Vornicescu, îl numeşte spiritual al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Craiova, însă, urmare a unei conjuncturi nefericite, este îndreptat spre Seminarul Teologic, unde a predat Istoria literaturii universale şi Dreptul bisericesc. Din 1995, este preot la Biserica „Sf. Nicolae Ungureni”, Craiova.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Apariţii editoriale
Poezii religioase românești , Vol II (antologie de poezie religioasă româneasca, 2019); Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns (antologie de Psalmi, 2018); Nastrafia (antologie de proză, 2016); Ultimii Psalmi (poezie, 2016); Pâcla (proză scurtă, 2009); Ochiul din ape (poezie, 2009); Adânc pe adânc (antologie de poezie a clericilor membri ai Uniunii Scriitorilor, 2006); Melancolia îngerului (antologie de poezie, 2005); Gavvata (antologie de proză, 2005); Mireasa desculţă (antologie de proză, 2003); Întoarcerea numelui (poezie, 2003); Blestemele (proză scurtă, 2002); Poeme blestemate (poezie, 2000); Bâlciul şi zarafii (pamflete, eseuri, 2000); Ultimul orb (poezie, 1998); Mireasa desculţă (proză scurtă, 1998); Moartea îngerului (poezie, 1997); Catedrala lacrimilor (poezie, 1996); Melancolia îngerului (poezie, 1995); Zboruri lirice (poezie, 1986).
Premii şi distincţii
Scriitorul Mihalache Tudorică a primit o serie de premii şi distincţii: Titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Craiova, 2017; Diploma de Excelenţă a Revistei culturale „Noul literator”, 2015;Premiul „Marin Sorescu” al Ministerului Culturii, 2014;Titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Filiaşi, 2014; Diploma de Excelenţă la Festivalul de Poezie „Vaduri”, Piatra Neamţ, 2012; Premiul „Nestor Vornicescu” al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova, 2012;Premiul OMNIA al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova, 2010;Ordinul Bisericesc „Sfântul Nicodim” clasa I pentru Cultură, 2005; Diploma de Excelenţă a Bibliotecii „Anton Pann” Filiaşi, 2003;Premiul Ministerului Culturii pentru „Ultimul orb”, 2002;Înaltul rang de Iconom Stavrofor, 1998; Premiul Ministerului Culturii pentru „Melancolia îngerului”, 1995;Premiul „Gh. Brăescu”, Calafat 1980.
Adrian Cioroianu despre părintele Mihalache Tudorică: Un clarvăzător, un om cu har, un creator
Părintele Tudorică Mihalache este o bucurie în viața tuturor celor care îl cunosc. În privința mea și a familiei mele, Părintele Mihalache ne-a fost aproape vecin – domnia sa fiind, vreme de decenii, preot la altarul bisericii Sfântul Nicolae (cunoscută drept “Ungureni”) din Craiova. Acolo, acum 21 de ani, părintele Mihalache mi-a botezat băiatul – și am început, astfel, o lungă discuție, pe care n-am încheiat-o încă și ale cărei noi reprize abia le aștept, de fiecare dată.
Pentru că Părintele Mihalache n-a fost nicicând numai un om al Bisericii – deși sacerdoția este principala sa menire. Doljean prin naștere, cu studiile începute la Craiova (Seminarul Teologic) și continuate la București (Facultatea de Teologie), părintele devenea student, în Capitala țării, într-unul dintre cele mai bune momente ale țării sub vechiul regim: începutul anilor ʼ70, când încă mai dăinuiau speranțele într-o deschidere treptată a societății.
Mediul cultural dinamic al Bucureștiului de atunci nu putea să nu-l marcheze pe tânărul student – și, de atunci, viitorul preot Mihalache a început să scrie, dublându-și astfel personalitatea: pe de o parte sacerdotul, pe de alta creatorul. De fapt, așa cum mi-a spus odată, tânărul Mihalache fusese mereu fascinat de pagina albă de hârtie – încă din anii școlii primare, din satul Bâlta pe care-l iubește atât de mult – și, pus în fața foii, simțea nevoia să-i dea viață înșiruind cuvinte, idei, sentimente. Este ceea ce, iarăși de decenii și de-a lungul a numeroase cărți, părintele Mihalache a făcut și o va mai face.
Scrisul părintelui are, înainte de toate, o greutate anume
Am avut plăcerea de a citi majoritatea cărților publicate de părintele Mihalache. Atât cele de versuri (mai numeroase, cred), cât și cele de proză. Scrisul părintelui are, înainte de toate, o greutate anume: se vede că vorbele nu au ajuns acolo la repezeală, ci că ele au fost muncite și cântărite de către scriitor, se vede truda pentru a găsi vorba potrivită și de a o plasa la locul potrivit – pentru că părintele, cum spuneam, păstrează acea complicitate respectuoasă față de pagina cărții și acea convingere că o filă de volum este prea prețioasă pentru a o umple cu vorbe ieftine.
Mi-adus aminte o frază uluitoare pe care, într-o prefață a unui volum de versuri, legendarul mitropolit care a fost Nestor Vornicescu (basarabean prin naștere și craiovean prin activitatea sa polivalentă) o dedica Părintelui Mihalache: “Când i-am citit «Melancolia îngerului», am avut impresia că mă spăl pe ochi și pe mâini cu nisip umed și mă șterg cu un șomoiog de cânepă aspră”. Astfel de cuvinte rămân în memorie – după cum multe dintre versurile sau frazele autorului Tudorică Mihalache o fac.
Titlurile Părintelui Mihalache sunt, mai toate, un poem în sine
Titlurile Părintelui Mihalache sunt, mai toate, un poem în sine. Pentru că nu a debutat ușor (prima carte i-a apărut, în condițiile de atunci, la vârsta de 36 de ani, în anul 1986, la Craiova), autorul nostru are pentru cuvintele din titlurile următoare grija pe care Constantin Brâncuși o avea pentru piatră: “Bâlciul și zarafii” (potrivit titlu pentru o culegere de pamflete!), “Întoarcerea numelui”, deja amintita mai sus “Melancolia îngerului”, “Ochiul din ape”, “Catedrala lacrimilor” etc. sunt titluri atât de frumoase încât bucură coperta cărților! Dar, în interior, cum spuneam, se vede un autor preocupat de toate marile sensuri ale devenirii umane și de toate dealurile și văile dintre naștere și moarte.
La 70 de ani, Părintele Mihalache Tudorică păstrează prospețimea de spirit și curiozitatea ludică deseori care, pe vremea studenției, l-au făcut un coleg atât de îndrăgit. Activitatea sa sacerdotală a fost răsplătită, de-a lungul anilor, cu titluri cuvenite. Activitatea literară, la fel, i-a adus premii, recunoaștere și mulți prieteni. Dar ce este mai important este că Părintele Mihalache rămâne activ în ambele sale vieți: și în cea de preot, și în cea de dresor de cuvinte. Din acest motiv spuneam mai sus că m-am considerat norocos să-l întâlnesc pe acest om clarvăzător, pe acest om cu har, pe acest creator!
La Mulți Ani, Părinte Mihalache!
Gabriela Rusu Păsărin: Psalmii Părintelui Mihalache Tudorică amintesc de creaţia argheziană…
Mihalache Tudorică este ales să fie şi cu har scriitoricesc, şi cu har de slujitor al bisericii. Este o îngemănare uimitoare: poemele sale sunt o răzvrătire îngenunchiată a trecătorului prin viaţă, iar prozele sale sunt amprentate de trăirile acutizate ale celui ce receptează viaţa cu vina că doar prin cuvînt nu salvează de la tristeţe, ci doar desprinde fascicole de destine şi le proiectează în neuitare prin arta cuvântului. Scriitorul a împlinit vârsta certitudinii. Chinuit de povara cifrei, a muncit înmiit pentru a dovedi că fiecare etapă a vieţii a fost şi o etapă a creaţiei sale. Şi va izbuti, ca de fiecare dată, cu plata neodihnei şi cu chinul creaţiei.
Desprinderea de această lume nu este în viziunea scriitorului o izbăvire
Psalmii Părintelui Mihalache Tudorică amintesc de creaţia argheziană şi poate şi de experienţa lui Arghezi. Şi poate de aici răzvrătirea asemănătoare şi vorbele care scrijelesc, şi disperarea cu care interoghează tăriile cerului şi ale pământului. Optează pentru tonul trist, pentru că „melancolia este cel mai legitim dintre toate tonurile poetice“, cum scria Edgar Allan Poe, asocieri remarcate în stilu-i inconfundabil şi de criticul literar Ovidiu Ghidirmic.
Singurătatea generează disperarea: lipsa umbrei şi uitarea numelui sunt cele mai tari blesteme venite dintr-o lume a nelumii (Am uitat cum mă cheamă). Fără umbră nu mai eşti al acestei lumi, iar lumea te uită. „Cine s-o răcori acum la umbra mea?“ Interogaţiile sunt interioare, într-o ascendenţă care atinge apogeul printr-o imagine revelatoare: „După ce şi-au părăsit cimitirele/ morţii umblă/ cu străchinile goale/ şi cer de pomană/ pe la porţi căzute./ Unde sunteţi?/ Unde sunteţi?/ Nu mai este nimeni acasă“ (Unde sunteţi?). Este o lume fără lume, dar cu multe suflete şi asta o ştie foarte bine preotul Mihalache Tudorică.
Desprinderea de această lume nu este în viziunea scriitorului o izbăvire, ci o însingurare în lipsa cuvintelor rostite. Prin rostire cuvântul dă lumină, cu voce interioară cuvântul conturează o ultimă dorinţă: „Să nu uiţi./ Eu sunt ultimul înger/ pe care l-ai avut pe pământ“ (Să nu uiţi). Iar disperarea în faţa unei lumi ca nelumea este atenuată de căutarea imaginii lui Dumnezeu, a credinţei.
Poeme dedicate mamei
Ultimele poeme sunt închinate mamei. Rar mi-a fost dat să văd ochii înlăcrimaţi ai bărbatului împovărat de vârstă când o invocă pe aceea căreia îi datorează viaţa, mama. Poate la poetul Basarabiei însângerate de înstrăinare, Grigore Vieru, dar tonul său poetic este mai blând, asocierile sunt duioase, imaginile siderale. Poetul Mihalache Tudorică scrie cu durere, amintirile sfâşie, iar efigia mamei este icoana de la răsărit. Vom regăsi această imagine în proza sa. Gavatta este expresia deplină a acesteia şi devine reper pentru trăirea preotului-scriitor şi a scriitorului-preot.
Sentimentul pentru poemele Părintelui Mihalache, singurătate
Sentimentul definitoriu pentru poemele Părintelui Mihalache Tudorică este singurătatea… în doi. O altă accepţie decât cea vehiculată în lumea modernă: jumătatea ancestrală este chiar Dumnezeu, iubirea este găsirea acestestei jumătăţi, o altă interpretare a viziunii lui Platon: „Dumnezeu nu mai are pe nimeni/ în afară de mine./ De aceea, / când este de tot singur/ vine pe la mine/ ca pe la neamuri./ Şi aşa ca din întâmplare/ îmi spune/ să deschid ochii/ şi să mă uit bine/ dacă nu cumva/ se aud paşi pe urmele Sale./ Nu, Doamne,/ nu mai este nimeni/ care să-Ţi ia dâra,/ să se ţină ca scaiul de Tine./…Nu mai este nimeni/ în afară de mine“ (Să deschid ochii).
„A scrie înseamnă a te face ecoul a ceea ce nu poate înceta să vorbească“ scria Maurice Blanchot. „Singurătatea în care intră scriitorul prin operă se arată în aceasta: a scrie este acum ceea ce nu se termină, ceea ce nu încetează niciodată.“ Este un adevăr ce se verifică şi în destinul scriitorului Mihalache Tudorică.
Dar, răzvrătit cum este, nu se va supune în totalitate definirii formulate de M. Blanchot: „A scrie înseamnă a sfărâma legătura care uneşte vorbirea cu mine însumi. (…) Când a scrie înseamnă a te abandona interminabilului, scriitorul care acceptă să-i susţină esenţa pierde puterea de a spune «Eu». El pierde atunci şi puterea de a-i face şi pe alţii de a spune «Eu»“. (Spaţiul literar, Ed. Univers, 1980).
Scriitorul Mihalache Tudorică nu numai că infirmă această viziune, ci potenţează cu fiecare volum acest dialog cu sine, despre sine. Iar efectul imediat al receptării creaţiei sale este auto-reflecţia lectorului, textul devenind referenţialul pentru o nouă investigaţie psihologică, o autoinvestigaţie de o parte şi de alta a axului receptării.
Scriitor de certă valoare, acoperind decenii de exprimare în spaţiul literar românesc, scriitorul-preot şi preotul-scriitor Mihalache Tudorică rămâne o voce inconfundabilă a acestei fascinaţii a extremelor ce îşi găsesc liant tocmai prin creaţia literară remarcabilă într-un timp când valorizarea creaţiei contemporane pare să nu mai aibă un sistem de referinţă axiologic.
La ceas aniversar îl felicit din toată inima pe părintele, scriitorul și prietenul meu și al familiei mele, Mihalache Tudorică și în numele unei prietenii de decenii îi urez din tot sufletul La mulți ani!
