Înfricoșătoare aniversare a uneia dintre nopțile cele mai negre din istoria României, un revărsat de zori care nu ne-a adus bucurie, ci a pogorât asupra țării întregi întunericul unei crime bestiale. Și aceasta pentru că toți cei ce erau pe acest pământ românesc au aflat că ceea ce nu credeau că are să fie vreodată adevărat se împlinise. Cel ce s-a identificat prin tot ce a făptuit, prin tot ce a scris, prin tot ce a propovăduit prin viu grai, timp de – practic – o jumătate de secol, devenind reperul și simbolul
Patriotismului luminat, pe care l-a revărsat asupra întregii suflări românești, zăcea fără suflare, pentru că se opusese cu o îndârjire morală și cu o elevație intelectuală unică, politicii imperialismului din orice parte ar fi venit, a dictatului totalitar prin care se răpeau popoarelor drepturile istorice de a fi stăpâne în țara lor, de a-și hotărî singure soarta.
Cel care din primii ani ai secolului XX a fost Îndrumătorul și Însuflețitorul generațiilor ce au făurit România Mare a dovedit o energie ieșită din comun și o cuprindere spirituală întâlnită numai la oameni de geniu. A fost un spirit constructiv, un om care n-a precupețit nimic pentru ca țara lui să meargă pe drumul acelei solidarități naționale – principiul cardinal al operei și vieții sale.
A propovăduit o înaltă moralitate în toate domeniile vieții publice, a așezat la temelia gândirii și faptei principiul datoriei omului față de societate. Scrierile lui vădeau o viziune totală asupra istoriei, privită nu ca o înșiruire de date și nume, ci ca expresie a civilizației umane.
A luminat generații de studenți
Cel ce a întruchipat timp de mai bine de patruzeci de ani prototipul Profesorului, luminând generații de studenți cu erudiția cunoștințelor revărsate de la catedră și încălzindu-le ca nimeni altul inimile, a fost îndepărtat samavolnic de la catedră, deși o Hotărâre a Parlamentului României din anul 1936 îi conferise titlul de profesor pe viață! Culmea josniciei celor ce au luat hotărârea de a-l îndepărta din învățământ: nici n-au avut curajul și minima demnitate să-i aducă la cunoștință ceea ce pregăteau.
Așa că în ”Jurnalul” ultimilor ani Nicolae Iorga nota în ziua de 1 octombrie 1940: ”Pensionarea mea. O aflu din ziare”. Se poate o mai mare josnicie? Să adăugăm că N. Iorga se afla atunci în plenitudinea neobișnuitei sale puteri intelectuale și așternea pe hârtie începutul unei opere de mare anvergură, originală din toate punctele de vedere, esența vieții sale de istoric.
A murit ca un ostaș la datorie
O mizerabilă campanie de presă, dusă în termeni de o trivialitate unică, amenințări pe toate căile, aveau să ducă la crima din noaptea de 27/28 noiembrie 1940. Că se pregătea asasinarea lui nu mai era nicio îndoială. Conducătorul statului român de atunci, generalul Ion Antonescu, o va spune în ședința Consiliului de Miniștri din ziua respectivă, însărcinându-l să ia ”măsuri” (culmea!) pe Horia Sima. După care părăsește sala.
N. Iorga a murit ca un ostaș la datorie. La datoria pe care a propovăduit-o o viață întreagă, la capătul unei lupte pe care a dus-o în numele democrației, pentru apărarea integrității statale a României.
El apare prin tot ce a împlinit un intelectual și om de stat de o consecvență exemplară, care nu s-a abătut în nicio etapă de la principiul fundamental al vieții sale, patriotismul. A mers drept și neînfricat către sfârșitul tragic care l-a înscris printre martirii neamului nostru, ca o personalitate nemuritoare în Pantheonul Istoriei Naționale și îi conferă un statut moral exemplar.
Vibrant omagiu adus memoriei marelui dispărut
Publicăm un fragment din articolul pe care marele ziarist român Pamfil Şeicaru l-a tipărit în ziarul ”Curentul” din 16 mai 1941, vibrant omagiu adus memoriei marelui dispărut.
