Uriașul povestitor al literaturii române, Ion Creangă a fost, de fapt, de profesie preot. Însă cariera lui în sutană s-a încheiat abrupt și din motive care astăzi stârnesc hazul.
Ion Creangă a povestit, pe larg, în partea finală a volumului „Amintiri din copilărie”, peripețiile al căror erou a fost în perioada în care era elev la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, poreclită de el „fabrica de popi”. „Catihetul (profesorul de religie – n.r.), care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar, nebunii ştiu că făceam de-ajuns”.
Creangă a slujit ca preot 11 ani, din 1860 până în 1871, în mai multe parohii. Toată această perioadă a fost presărată cu conflicte cu superiorii săi, așa cum reiese din biografia scriitorului român scrisă de Jean Boutiere („La vie et l’oeuvre de Ion Creangă 1837-1889″), citată de anaarecarti.ro.
Motivele erau dintre cele mai diverse și aduc zâmbetul pe buze cititorului de azi. De exemplu, Creangă a fost mustrat pentru că mergea la teatru – „un sacrilegiu”, așa cum era văzut de înalţii prelaţi. O altă pasiune a lui Creangă, trasul cu pușca în ciori, l-a băgat chiar în anchetă, în urma căreia s-a decis să fie pus sub supraveghere strictă.
Ceea ce a dus însă la excluderea lui Creangă din rândul clericilor a fost inițiativa lui de a se tunde „ca mirenii”, ceea ce contravenea canoanelor. Din acest motiv a ajuns în 1871 în fața instanţelor de judecată bisericeşti și, pentru că avea antecedente, prelații au decis caterisirea preotului Ion Creangă.
Lui Ion Creangă nu i-a părut rău niciun pic că și-a ratat cariera de preot. Oricum nu avea o părere prea bună despre slujitorii bisericii: „Cu câtă carte ştiu, cu cât nu ştiu, peste câţiva ani pot s-ajung dichiu (îngrijitor – n.r.) la vreun mitoc (mănăstire mică – n.r.). Şi-apoi atunci … pune-ţi cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe, şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele-n brâu pe sub rasă, comănacul pe-o ureche, şi cu sabia Duhului în mână şi pletele-n vânt, ia-o la papuc peste «Piciorul Rău» spre «Cărarea afurisită» dintre Secu şi Agapia din deal, de unde toată vara se aude cântând cu glas îngeresc: «Ici în vale la pârâu/Mieluşa lui Dumnezeu!». Iar câte-un glas gros răspunde: «Hop şi eu de la Durău/Berbecul lui Dumnezeu!». Căci, fără să vreu, aflasem şi eu păcătosul câte ceva din tainele călugăreşti”.
