Am scris acest articol, îndemnat de câteva cristale aflate în trezoreria spiritului uman: “A învăţa o limbă străină înseamnă a avea încă o fereastră prin care să priveşti lumea.” (proverb chinez); “Cine nu cunoaşte limbi străine nu are idee despre propria limbă.” (Goethe); “Trăieşte o nouă viaţă cu fiecare nouă limbă pe care o cunoşti. Dacă ştii o singură limbă, trăieşti doar o dată.” (proverb ceh); “Un om care ştie două limbi valorează cât doi oameni.” (proverb francez); “Cunoaşterea altor limbi este o poartă deschisă către înţelepciune.” (Roger Bacon); “Dacă ştii limbi străine, eşti acasă pretutindeni.” (Edmund de Waal). Aveam, de asemenea, în minte cuvintele eruditului moldovean Dimitrie Cantemir: “Din limbi străine să înveţi şi în limba ţării tale să scrii.”, parafrazate astfel de gânditorul Constantin Noica: “În alte ceruri să priveşti şi sub cerul lumii tale să visezi.”
S-au păstrat pentru Eternitate numele multor oameni de cultură care cunoşteau limbi străine, clasice sau moderne. Idealul Omului Universal cuprindea între dimensiunile sale esenţiale cunoaşterea creativă a limbilor altor popoare, aşa cum am arătat într-un eseu anterior. Ca români ne vom mândri mereu cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nicolae Iorga şi mulţi alţii de aceeaşi forţă intelectuală pentru care anumite limbi străine erau totodată limbi familiare. Pe plaiurile mioritice s-a petrecut la începutul veacului al XVIII-lea un fenomen lingvistic inedit căruia i-am consacrat o carte apărută în anul 2015: Sfântul Ierarh-Martir Antim Ivireanul cunoscător al câtorva limbi (georgiana maternă; slavona; greaca veche; araba; turca) reuşise să înveţe în scurt timp limba noastră şi, mai mult decât atât, să devină unul dintre artizanii limbii române moderne în care scria şi susţinea numeroase predici şi învăţături înzestrate cu un bogat conţinut expresiv şi persuasiv.
Mă voi referi în continuare la o serie de aspecte biografice, sperând că acestea pot adăuga unele argumente factuale în sprijinul adevărului că învăţarea limbilor străine nu constituie un simplu exerciţiu de “gimnastică a minţii”, ci poate avea puternice efecte în multiple zone ale activităţii sociale.
Scumpa mea mamă a început să mă înveţe de mic copil limba italiană, fiind în tinereţea ei profesoară la Liceul Comercial din Botoşani. La scurt timp, au venit tot din partea dânsei primele cunoştinţe de limba franceză, fapt care mă lumina treptat asupra rolului altor cuvinte, dincolo de cele ale limbii materne. Ca elev în clasa a IV-a primară aveam, într-o perioadă dominată politic şi ideologic de steaua roşie a Kremlinului, limba rusă ca materie obligatorie, predată de o profesoară de specialitate, pe lângă învăţătorul pentru toate celelalte discipline de învăţământ; am continuat, în anii următori, să învăţ acea limbă, paralel cu franceza (ambele nefiind opţionale) până la încheierea studiilor liceale în primăvara anului 1964. Plecam astfel pe drumul studenţiei cu un bagaj bilingv pe care doream să îl amplific necontenit. La Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti am ales limba rusă ca obiect în primul an de studii, gândindu-mă că ar fi fost păcat să o dau uitării după eforturi atât de timpurii şi de îndelungate; în paralel îmi perfecţionam limba franceză cu care “mă împrietenisem” în lecturile intense pe teme de filosofie, psihologie, logică, estetică şi etică.
La începutul anilor ’70, când am fost numit Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor cu sediul la Praga, mărturisesc faptul că nu mă interesa învăţarea limbii engleze, deoarece fusesem informat de cei din ţară că mă voi putea descurca de minune cu cele două limbi străine de circulaţie pe care le ştiam, lucrând în cadrul unui Secretariat multinaţional. Numai că nu a fost deloc aşa, unica limbă de lucru pentru toate dezbaterile şi documentele adoptate fiind cea a lui Shakespeare. Vrând-nevrând, am trecut la învăţarea limbii engleze cu un profesor ceh care o vorbea cu un puternic accent german, astfel încât greul pregătirii a căzut pe umerii mei, “înarmându-mă” cu manuale, casete şi discuri de profil. După mai puţin de un an, vorbeam binişor engleza, iar în următorii doi ani devenisem chiar mulţumit de propriile performanţe. În paralel, nu renunţasem, totuşi, la practicarea limbilor rusă şi franceză, având avantajul de a colabora în permanenţă atât cu reprezentanţi ai uniunilor naţionale studenţeşti din URSS şi alte state socialiste europene (care vorbeau fluent ruseşte), cât şi cu reprezentanţi ai unor ţări francofone ale Africii şi Asiei. De asemenea, nu voi regreta niciodată că am reuşit să învăţ intensiv şi să stăpânesc limba cehă pe care încă o vorbesc satisfăcător, deşi nu am ajuns niciodată la calitatea pregătirii lingvistice a soţiei mele Maria Cornelia care îşi făcea studiile de Doctorat în Filosofie la Academia de Ştiinţe a Cehoslovaciei.
În perioada 1993-1997, în calitate de Secretar General Adjunct al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre de la Istanbul, am avut o mare satisfacţie: cele două limbi oficiale de lucru erau rusa şi engleza; mă bucuram astfel post factum că acea “redută” anterior cucerită, care era limba lui Puşkin, devenise obligatorie în noua mea postură diplomatică, mai ales în condiţiile în care secretarul general era un ambasador septuagenar foarte rigid şi exigent, trimis de MAE al Federaţiei Ruse. În perioada exercitării mandatului respectiv, limbilor străine (franceza; rusa; engleza; ceha; italiana) li s-a adăugat un ansamblu de cunoştinţe de limba turcă/citire şi vorbire, facilitate de alfabetul latin, pe care, însă, nu doream să le afişez în discuţii oficiale, ci le valorificam doar în mediul informal mai puţin pretenţios; acum, însă, pot spune că citesc, înţeleg şi vorbesc binişor limba scriitorului Nâzim Hikmet.
Regret, pe de altă parte, că am reuşit să învăţ limba arabă doar la un nivel colocvial, bazându-mă pe suficienţa limbii engleze larg utilizate în cele trei state ale Golfului unde am fost Ambasador al României între anii 2000 şi 2004: Arabia Saudită; Bahrain; Oman. Voi evoca în acest sens un episod greu de dat uitării: în august 2000, în cadrul vizitei de prezentare la şeful diplomaţiei saudite, Prinţul Saud bin Faisal bin Abdulaziz Al Saud, fiul fostului Rege Faisal, i-am promis că voi învăţa limba arabă cât timp mă aflu în acel post ambasadorial. La încheierea misiunii mele de la Riad în februarie 2005, Prinţul saudit m-a întrebat direct în arabă cum stau cu învăţarea acestei limbi; i-am răspuns prin câteva cuvinte în arabă, continuând în engleză: “Alteţa Voastră, am încercat să asimilez, de unul singur, limba arabă numai în varianta ei orală, nu şi în cea scrisă, fiind un bun profesor, dar nu şi un student la fel de bun.” Ascultându-mi declaraţia spontană cu zâmbetul pe buze, distinsul meu interlocutor (care era atunci cel mai longeviv ministru de externe din întreaga lume), mi-a spus cu eleganţă în glas că o limbă atât de complicată nu se poate învăţa decât la Universitate şi numai cu profesori de specialitate prin intermediul limbii engleze. În final, înaltul demnitar mi-a oferit o plachetă de cristal pe care era înscris în limba arabă un scurt text de apreciere a activităţii mele ca ambasador în Regatul Arabiei Saudite.
Evidenţiez în încheiere un fapt verificat în experienţa personală din domeniul relaţiilor internaţionale: limitarea, din diverse motive, la cunoaşterea şi practicarea unei singure limbi străine (tendinţă frecventă, mai ales în rândul tinerilor, în privinţa limbii engleze) diminuează drastic posibilităţile de comunicare eficientă cu anumiţi parteneri de dialog, vorbitori nativi ai altor limbi. Parafrazând o cugetare a unui fost lider african, aş spune că atunci când îi vorbeşti cuiva într-o limbă pe care o înţelege, cuvintele tale vor ajunge la mintea acestuia; dacă, însă, îi vei vorbi în limba lui maternă, aceleaşi cuvinte vor ajunge la sufletul său. De asemenea, m-am convins că învăţarea unor limbi străine presupune eforturi perseverente şi că, odată asimilate, aceste canale de comunicare ar trebui stimulate în permanenţă, ca şi cum ele ar fi câteva flori multicolore din grădina spirituală.
Dr. Dan Mihai Bârliba
