Deşi sunt moldovean, în anii copilăriei şi adolescenţei am fost încântat de multe poezii populare şi creaţii ale unor mari poeţi români, dedicate acestui râu legendar.
Încep evocările mele cu poezia “Oltul”, culeasă de Vasile Alecsandri, care începe astfel: “Oltule, Olteţule!/Secaţi-ar pâraiele,/Să crească dudaiele (buruienile – n.n.),/Să trec cu picioarele./Oltule, râu blestemat,/Ce vii aşa tulburat/Şi te repezi ca un zmeu/De-mi opreşti pe Niţul meu?/Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele,/Slăbeşte-ţi vârtejele,/Să-ţi văd petricelele;/Când trec fetişoarele,/Să le speli picioarele.” Când mă grăbeam să critic invocarea dură a Oltului, mi-au venit imediat în sprijin următoarele stihuri puse pe hârtie de “bardul de la Mirceşti”, înţelegând că textul anterior nu era altceva decât o declaraţie de iubire care avea nevoie – spre a se împlini – de “cooperarea” apelor năvalnice: “Iaca neica, nu e neica,/Nu e neica, plânge leica!/Dacă mi-ar fi fost neicuţa,/L-ar fi cunoscut leicuţa!/Vântule, du-te de-i spune/Că zăbavele nu-s bune,/Că leicuţa-i duce dorul/Şi i-a-nţelenit ogorul!/Vino, Niţule, băiete,/Ce faci puica să te-aştepte?”
“Cântecul cel vechi al Oltului”: astfel se intitulează poezia în stil folcloric, scrisă de George Coşbuc şi inclusă în ciclul “Cântece de vitejie”. Finalul acestei creaţii este profund patriotic şi mobilizator: “Vine, tată, Oltul mare/Şi cu sânge-amestecat./Las să vie Oltul mare,/Că mulţimi de oşti tătare/El pe mal a apucat./Lifte (străini cotropitori – n.n.) poartă, lifte duce,/Lifte, bată-i sfânta cruce!/Oltul capul le-a mâncat./Las să vie să-i apuce,/Că ni-e scut de Domnul dat!”
“Mărită fie dimineaţa/Ce-a săvârşit a noastră nuntă./Bătrâne Olt! – cu buza arsă,/Îţi sărutăm unda căruntă./În cetăţuia ta de apă/Dorm cântecele noastre toate/Şi fierbe tăinuita jale/A visurilor sfărâmate./Tu împleteşti în curcubeie/Comoara lacrimilor noastre/Şi cel mai scump nisip tu-l duci/În vadul Dunării albastre./La sânul tău vin, în amurguri,/Sfioase, fetele fecioare/Şi dimineaţa vin neveste/Cu şorţul prins în cingătoare./Şi vin păstori cu gluga albă,/Din fluier povestindu-şi dorul/Şi câte cântece şi lacrimi/Nu duce valul, călătorul…/Demult, în vremi mai mari la suflet,/Erai şi tu haiduc, moşnege,/Când domni vicleni jurau pe spadă/Să sfarme sfânta noastră lege.” – am citat aceste versuri din poezia lui Octavian Goga, intitulată “Oltul”.
Într-un registru ironic, Ion Minulescu prezenta astfel – în poezia “Pe malul Oltului” – drumul de lângă acest râu, de la Piatra Olt spre Turnu Roşu: “Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,/Proptindu-se doar în copacii ei./Urcă tăcută/Şi timidă/Ca o omidă./În timp ce linia ferată/Urcă ţipând,/Parcă-ar fi beată,/Ca şi locomotiva «Malaxa»/A unui tren de marfă…”. În opoziţie cu imaginea naturii umanizate, poetul descrie apele legendare prin următoarele versuri: “Doar Oltul – apă blestemată – /Nu vrea să urce niciodată,/Nici cu şoseaua demodată,/Nici cu moderna linie ferată./El singur, săltăreţ, coboară/Spre Dunăre – /Dunărea noastră/Cu apă multă şi albastră./Şi coborând – /Iarnă sau vară – /Surâde fredonând la fel/Ca orice egoist rebel,/Acelaşi veşnic menuet,/Discret,/Pe care nu-l dansează decât el!”.
Cât de emoţionante sunt versurile poeziei “Floarea Oltului” de Panait Cerna! Prezint ultimele trei strofe: “Oltule cu repezi valuri!/Multe mândre flori dezmerzi – /Dulce le dezmerzi la maluri/Şi-n vâltoare mi le pierzi!/Du-le, Oltule, le mână,/Mândru tresărind mereu!/Numai una să-mi rămână:/Floarea sufletului meu!/S-o revăd mereu tot floare,/Farmec plaiurilor dând – /Caldă, vie, râzătoare,/Văile străluminând.”.
În elaborarea acestui articol, am citit multe creaţii poetice ale lui Marin Sorescu cu scopul identificării unor referiri la râul emblematic al Olteniei. După un travaliu deloc facil, dar foarte instructiv, am regăsit – în poezia “Distanţa în cotituri” – Oltul care apare doar în mod implicit, la fel ca alte râuri: “De la ce distanţă simte râul/Că se varsă inevitabil în fluviu?/E o-ntrebare pe care am pus-o/Tuturor, tuturor râurilor/De o parte şi de alta a Dunării./(Dunărea n-am îndrăznit s-o întreb,/Ar fi trebuit să-i vorbesc cu «Măria Ta»)./Fiecare, după fire şi debit,/A bâlbâit, mai bine zis a murmurat un răspuns/Intraductibil./Ceva cam aşa:/Întreabă Dunărea,/Ea de la ce distanţă simte că se varsă/Inevitabil şi glorios/În Mare?/Şi în ce-şi măsoară ea această distanţă:/În palme de apă?în coturi?în zbor de nagâţi?/Întreabă Dunărea./Dar n-am întrebat-o,/Ar fi trebuit să-i vorbesc cu <Măria Ta>,/Or eu mă tutuiesc demult/Cu tot ce curge.”.
Voi continua călătoria prin lumea versurilor cu o extindere a temei la Oltenia şi la olteni – două substantive stropite şi binecuvântate de apa veşnic curgătoare şi dătătoare de viaţă a Oltului. Am ales în acest sens trei creaţii literare:
*Poezia “Doina sărăciei” de Alexandru Macedonski, din ciclul “Mărgele de Olt” descrie starea grea în care s-au aflat oltenii în multe perioade ale Istoriei. Sunt înduioşătoare aceste stihuri prezentate în graiul tradiţional (utilizarea “Perfectului Simplu”): “Oh, de ce n-avui noroc/Să mă nasc un dobitoc (animal domestic – n.n.),/Să mă ducă unde-or vrea,/Făr’ să ştiu de soarta mea,/Să mă ducă la tăiere,/Făr’ să ştiu de junghiere?/Maică, măiculiţa mea,/Ce-mi făcuşi tu viaţa grea?/Ce rău îţi făcui eu, maică,/Ce rău îţi făcui eu, taică?/De mă scoaserăţi pe lume/Ori din dragosti ori din glume?/Că n-am, maică, ce să fac/Că n-am, taică, cum să-mpac/Dorul meu cu lumea rea./Şi e sărăcia grea./Lung şi-a jale câinii latră/Şi copiii-mi plâng în vatră.”.
*Poezia “Oltenia” de Virgil Carianopol constă într-o construcţie metaforică pe care o redau în întregime pentru frumuseţea ei: “O fată-naltă, numai veselie,/Cu lanuri mari de grâne şi de foc,/Umblă-mbrăcată-n fote lungi şi ie,/C-un curcubeu de bete pe mijloc./Mai mare dragul s-o priveşti în toate,/S-o vezi la horă-n zile de popas/Sau să-i colinzi prin casele-nflorate/Cu miros de gutui şi ananas./Îşi are şi ea dragostea ei sfântă:/Îi face Oltul curte zi de zi/Şi-o mângâie, dar Jiul care-i cântă/S-ar mânia pe dânsul dac-ar şti!/Cu creştetul Parâng, cu ochii stele,/Cu păru-n vânt, păduri de mii de ani,/Pe piept, în loc de şiruri de mărgele,/Ea poartă dealuri vechi de Drăgăşani.” Autorul plasează Oltul la un loc de cinste şi anume într-o “competiţie” cu Jiul, dominată de sentimentul geloziei.
*Din poezia “Cântec pentru Oltenia” de Adrian Păunescu am selectat mai multe strofe: “Un rost ne-a dat măicuţa noastră, dulcea/Să fim, dintre români, cei mai fierbinţi,/Din Dolj şi până-n Olt şi până-n Vâlcea/Şi până-n Gorj şi până-n Mehedinţi!…/La Tricolorul românesc se-nchină/Şi-i face jurământ, prin luptă, azi,/Oltenia, provincia latină,/A lui Mihai, al nostru, cel Viteaz./Oltenia pandură a lui Tudor/Şi-a lui Arghezi şi-a atâtor duşi,/Oltenia celui mai mare sculptor/Al omenirii, Constantin Brâncuşi…/Priviţi această sacră frumuseţe:/Oltenia, pământ de oameni buni/Şi pumn pedepsitor cu cinci judeţe,/Căuş al palmei vechilor tăciuni…/Olteni suntem în matca noastră,/Olteni am fost şi-aşa vom fi,/Iar Flamura roş – galbenă – albastră/Se oglindeşte bine şi în Jii./Tot ce avem, noi am făcut cu trudă/Şi n-am trăit din milă şi pomeni;/Spre binele acestei ţări asudă/Şi seminţia noastră de olteni.”
Închei articolul meu, prezentând câteva însemnări dintr-o carte publicată în anul 2016, mizând pe ideea că umorul face parte din semnele distinctive ale meleagurilor olteneşti: “Un adevăr de necontestat: banii fură inventaţi în Oltenia.”; “Oltenia – o străveche casă de bani.”; “Numai oltenii pot dovedi că «Perfectul Simplu» nu este deloc unul complicat.”; “Sunt şi astăzi mulţi olteni înstăriţi, chiar dacă banii au dispărut cu desăvârşire.”; “Pentru olteni, Perfectul este Simplu. Mult mai complicat li se pare prefectul.”. Consider că ar fi de prisos explicarea dublei semnificaţii a cuvântului “bani”.
Autor: Dr. Dan Mihai Bârliba
