Dumnezeu mi-a oferit posibilitatea de a ajunge în numeroase lăcaşuri de cult din lumea largă unde vizitele se îmbinau de fiecare dată cu rugăciunile învăţate de la scumpii mei bunici după tată (preot paroh la Feredieni, judeţul Iaşi) şi după mamă (dascăl la o biserică din Roman, judeţul Neamţ), indiferent de religia căreia îi aparţineau acele edificii.
Îmi amintesc, printre locurile văzute, impunătoarele Catedrale ortodoxe, romano-catolice, anglicane şi protestante de la: Istanbul; Kiev; Sankt-Petersburg; Sofia; Salonic; Belgrad; Ierusalim; Nazaret; Bethleem; Helsinki; Addis Ababa; Roma; Florenţa; Viena; Salzburg; Paris; Strasbourg; Vilnius; Riga; Londra; Canterbury; Manila; San Salvador; Havana; Kingston; Ecimiadzin/Erevan; Ciudad de Mexico; La Valletta; Zürich; Cracovia; Praga; Bratislava; Brno; Olomouc; Berlin; Dresda; München; Erfurt; Leipzig; Oraşul Ho Şi Min; Hanoi; Tbilisi; Mtskheta; Budapesta; Washington, D.C.; Lisabona; Cordoba; Sevilla; Toledo; Barcelona; Kinshasa ş.a. De asemenea, au rămas în memoria mea impresionante Temple, Sinagogi şi Moschei ca cele din: Berlin; New Delhi; Mumbai; Tokyo; New York; Ierusalim; Tel Aviv; Islamabad; Muscat; Amman; Alger; Istanbul; Beijing; Vientiane; Hanoi; Cairo; Casablanca; Kuwait City; Bagdad; Tunis; Kairouan; Tripoli; Damasc; Jeddah; Manama; Dakar; Djakarta; Kuala Lumpur; Bangkok; Colombo; Singapore; Budapesta. În călătoriile mele am ajuns la multe mănăstiri, schituri şi chilii retrase în munţi unde Dumnezeu era prezent în permanenţă (Bulgaria; Georgia; Grecia; Rusia; Ucraina; Austria; Franţa; Portugalia; Armenia; Muntenegru; Vietnam; Laos; China).
Îmi dau seama că este o listă cam obositoare pentru unii, dar mie îmi revine datoria de a menţiona toate acele nume unde aş putea spune că “actul Credinţei era la el acasă”. Oriunde mă aflam, mă stăpânea legătura virtuală cu Divinitatea universală atunci când sărutam icoane, admiram statui, ornamente interioare, fântâni şi vitralii multicolore, când ascultam predici în diferite limbi ale lumii, coruri religioase sau cântece de orgă şi vedeam pe oamenii de cele mai diferite etnii şi vârste care se rugau cu mare speranţă.
Se cuvine să menţionez că pretutindeni, în zecile de locuri vizitate purtam cu mine “Cartea de Rugăciuni” a Episcopului ortodox Valerian Zaharia, tipărită la Oradea în anul 1955 pe care erau scrise cu litere îngrijite aceste cuvinte: “Nepoţilor Dănuţă şi Săndel de la bunica de la Feredieni, Aprilie 1958”. Din toate vizitele mele m-am întors în aceeaşi ipostază a creştinului ortodox, plecat temporar peste hotarele ţării, dar mult mai înzestrat cognitiv şi afectiv datorită intrării sale în contacte directe cu variate credinţe despre Divinitatea fără cetăţenie.
Raportarea mea la religie a fost una complexă, având în permanenţă conştiinţa unor multiple coordonate legate de tradiţii şi cutume, doctrine şi filosofii, învăţături şi pilde de viaţă. Au existat anumite perioade de grele încercări morale şi spirituale când credinţa mea, moştenită din familie, se retrăsese în intimitatea absolută, fiind nemărturisită ori manifestată public. Îmi amintesc bunăoară perioada în care mama mea mă învăţase să mă închin discret cu limba atunci când treceam prin faţa unei biserici din oraşul moldav Roman unde îmi petrecusem copilăria şi adolescenţa. De asemenea, nu pot da uitării restricţiile aplicate în zona politicii de tineret şi studenţi ca, de exemplu, interzicerea purtării verighetelor sau a unor însemne creştine, a participării la ceremonii religioase prilejuite de evenimente importante (botezuri, căsătorii) ori la sărbătorile Crăciunului şi Paştelui.
Încă din perioada studenţiei la Facultatea de Filosofie a “Universităţii din Bucureşti”, m-a interesat cunoaşterea fenomenului religios în ansamblu din perspectivă istorică şi perspectivă globală; în acei ani puteam citi, de pildă, “Istoria credinţelor şi ideilor religioase” a lui Mircea Eliade numai la Secţia de cărţi rare a Bibliotecii facultăţii. De asemenea, în diferite vizite efectuate în străinătate, cumpăram din librării sau din anticariate diverse cărţi despre religiile lumii. În perioada ultimelor decenii nu au lipsit din preocupările mele studiile şi eseurile despre: rolul Ierarhului-Martir Antim Ivireanul în cultura română; prezenţa figurilor retorice în “Biblie”; activitatea unor predicatori ortodocşi şi catolici celebri; proverbele şi zicătorile religioase româneşti; semantica şi retorica în filele “Coranului” (o lucrare în limba engleză, încă nepublicată în lipsa unei edituri interesate) etc.
În acelaşi timp, se aflau în sfera cunoştinţelor mele anumite situaţii care veneau în directă contradicţie cu idealul solidarităţii umane, promovat în lumea religiei. Am între altele în vedere: i) crimele comise de cruciaţi în numele “războaielor sfinte”; ii) pedepsele aplicate de Inchiziţie – fără nicio toleranţă – unor renumiţi savanţi printre care Giordano Bruno, ars pe rug în Piaţa “Campo dei Fiori” din Roma în februarie 1600; iii) faptele conchistadorilor spanioli şi portughezi care profanau monumentele religioase din teritoriile cucerite, impunându-şi prin forţa armelor credinţa creştină. Este imposibil a interpreta în termenii unui umanism autentic evenimente precum: *arderea pe rug – la 6 iulie 1415 în oraşul german Konstanz, pentru ideile sale anti-papale – a reformatorului ceh Jan Hus a cărui cenuşă fusese aruncată în apele Rinului; *distrugerea splendidelor statui ale “Catedralei Notre-Dame” din Paris în timpul “Revoluţiei Franceze” din 1789 când se abandonase rolul Catolicismului ca religie de stat; *faptele reprobabile comise de un fost elev mediocru al “Seminarului Teologic” din Tiflis/Tbilisi, viitorul dictator Stalin care transformase bisericile de pe meleagurile natale în grajduri şi distrusese multe lăcaşuri de cult din Rusia – o ţară cunoscută pentru Ortodoxie.
Pe de altă parte, am apreciat, în călătoriile efectuate în străinătate, atitudinea normală a unor state ca Israel şi Turcia care conservă şi asigură supravegherea permanentă a unor importante obiective religioase, chiar dacă acestea sunt esenţialmente diferite de religiile oficiale ale ţărilor respective.
Mi-am permis să introduc în perimetrul tematic al acestui articol câteva gânduri despre religie, apărute în cărţile mele publicate în anii 2016 şi 2017: Triada a început cu gândirea religiei: «În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh» şi a continuat cu religia gândirii:«Teză, Antiteză şi Sinteză».”; “Prin Crucea lui Iisus, Credinţa s-a răspândit în cele patru puncte cardinale.”; “Cine vrea să se înalţe până la pildele lui Iisus, trebuie să meargă în genunchi.”; “O mare Religie a lumii s-a născut într-o micuţă iesle.”; “Creştinismul – o religie bătută în cuie spre a dura o veşnicie.”; “Imperiul lui Iisus era mult mai puternic decât Imperiul Roman care Îl răstignise.”; “Intrând în Ierusalim fără girofar, Iisus a devenit Farul lumii creştine.”; “Întotdeauna lumânările varsă lacrimi pioase de ceară pentru pătimirile lui Iisus.”; “Cât de pilduitoare este deosebirea dintre spălarea – de către Iisus – a picioarelor ucenicilor Săi şi spălarea – de către Pilat din Pont – a propriilor mâini pline de sânge!”; “Deşi nu a putut ţine Timpul în loc, Iisus a fost singurul în stare să îl despartă în două epoci.”.
În ceea ce mă priveşte, în interpretarea religiei – între două precepte (“Crede şi nu cerceta!”; “Cercetează şi nu crede!”) – eu am ales… pe al treilea care îmi aparţine: “Cercetează şi apoi crede!”.
Închei cu redarea poeziei “Vizita” care a fost scrisă de Vasile Voiculescu într-o zi de mai a anului 1955, aflat pe un pat de spital, considerând că această creaţie este o adevărată rugăciune: “Eu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine,/Tu, însă, Doamne, cobori când vrei, măcar în treacăt./Vino, Te-aştept în cămăruţă la mine./Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici lacăt,/Pune straja Ta la uşă şi la fereastră,/Să nu intre peste noi nici bine, nici rău/Care să tulbure petrecerea noastră./O zi întreagă, Doamne, să fiu numai al Tău!”.
Autor: Dr. Dan Mihai Bârliba
