În perioada grea a pandemiei, efectuând cursurile şi seminariile universitare de Etică şi de Retorică de acasă în sistem online, am avut suficient timp pentru a reciti diverse cărţi din biblioteca personală şi a mai atenua oarecum sentimentul îngrijorării care mă domina în singurătatea şi senectutea mea.
Una dintre aceste cărţi a fost piesa de teatru, publicată în anul 1948 sub titlul “Starea de asediu”/L’état de siège a lui Albert Camus (1913-1960). După primele file ale lecturii, mi-am făcut unele adnotări evocate şi valorificate în articolul de faţă. Personajul central este Ciuma prezentată într-o formă “umanizată”, având capacitatea de a vorbi. În virtutea acesteia, Ciuma se prezintă – după toate regulile oratoriei – în faţa locuitorilor oraşului andaluz Cadiz/Spania, obligaţi să asculte raţionamentele dure şi cinice ale unei fiinţe ciudate care avea intenţia declarată de “a ucide cu sens”. Fac următoarea menţiune: Albert Camus publicase – cu un an înaintea acestei piese de teatru – romanul existenţialist “Ciuma”/La Peste care se referă la o epidemie izbucnită şi extinsă în oraşul Oran din Algeria.
În “Starea de asediu”, Ciuma îi anunţă pe locuitorii Cadizului cu mare pompă: “Starea de asediu este proclamată. Iată de ce – notaţi asta – când sosesc eu, pateticul dispare. Pateticul este interzis. Ca şi alte câteva aiureli precum ridicola angoasă a căutării fericirii, chipul stupid al îndrăgostiţilor, contemplarea egoistă a peisajelor şi vinovata ironie. În locul tuturor acestora eu introduc organizarea. La început, o să vă jeneze puţin, dar cu timpul veţi ajunge să înţelegeţi că o organizare bună face mai mult decât un patetism prost… S-a terminat cu maimuţărelile voastre. Acum e cazul să fiţi serioşi. Presupun că m-aţi înţeles. De azi înainte, veţi învăţa să muriţi în ordine.”.
Aceeaşi entitate hidoasă nu ezită să lanseze unele critici directe şi vehemente: “Până acum, mureaţi ca spaniolii, cam la întâmplare, la nimereală, ca să zic aşa… Mureaţi pentru că era frig după ce fusese cald, pentru că vi se poticneau catârii, pentru că linia Pirineilor era albastră, pentru că primăvara fluviul Guadalquivir îl atrăgea pe cel singuratic sau pentru că existau prostănaci neciopliţi care omoară pentru profit sau onoare, când este incomparabil mai distins să omori de dragul logicii. Da, mureaţi anapoda! Un mort aici, un mort dincolo; ăsta în patul lui, celălalt în arenă: un adevărat libertinaj. Dar, din fericire, această dezordine va fi organizată.”.
Vorbitorul conchide: “O singură moarte pentru toţi şi după ordinea exemplară a unei liste. Veţi avea fişe, nu veţi mai muri din capriciu. Destinului i-a venit mintea la cap. S-a instalat în birouri. Vă veţi încadra într-o statistică şi veţi servi, în sfârşit, la ceva. Pentru că – uitasem să vă spun – veţi muri, bineînţeles, dar veţi fi incineraţi după aceea sau chiar înainte: e mai curat şi face parte din plan… Dar fiţi atenţi la ideile nesăbuite, la izbucnirile sufleteşti – cum ziceţi voi -, la micile febre care fac marile revolte! Am suprimat aceste capricii şi am pus în locul lor logica… Să rezumăm aşadar. Vă aduc tăcerea, ordinea şi justiţia absolută. Nu vă cer să îmi mulţumiţi pentru că ceea ce fac pentru voi este foarte normal. Pretind, însă, colaborarea voastră activă. Guvernarea mea a început!”.
După recitirea acelor pagini, îmi notasem în carnetul de însemnări câteva comentarii despre dominaţia Ciumei în oraşul Cadiz: aceasta îşi propunea să guverneze prin frică, laşitate şi prin complicitatea înspăimântată a tuturor locuitorilor; de asemenea, urmărea dezarmarea oricăror energii umane, convingându-i sau, mai bine zis, învingându-i pe cetăţeni şi insuflându-le ideea că totul în lume este plin de incertitudine şi nesiguranţă, că seria crimelor nu va putea fi oprită, suferinţa fiind ireversibilă.
Am reluat lectura notiţelor mele acum, când se pare că a ieşit “soarele Adevărului” dintre norii grei şi vestitori de rele într-o perioadă când omenirii i-au fost inoculate cu forţa presupuneri ce nu aveau nimic în comun cu rezultatele unor cercetări solide şi îndelungate.
Capitala noastră – în comportamentul său slugarnic cu care ne-a obişnuit în ultimii ani – devenise un receptor docil al comenzilor date de UE. Să ne amintim împreună scene demne de “Cascadorii râsului” (sau, mai bine-zis, de “Cascadorii plânsului”): fotomodele atrăgătoare şi alţi actori ai vieţii mondene a Bucureştilor, care făceau reclamă la vaccinuri; exemple patriotarde de demnitari autohtoni care îşi demonstrau public “vitejia”, vaccinându-se în faţa camerelor de luat vederi; promoţii de “mititei de Obor cu muştar” pentru cei care trecuseră examenul vaccinării etc.
Regret enorm că Nenea Iancu nu mai trăia spre a imortaliza, cu condeiul lui plin de ironie şi venin, pe persoanele care evitau o presupusă moarte sigură, optând pentru dozele nr. I, II şi III. Bruxelles-ul şi-a dovedit din nou – prin persoana energică a “femeii-comisar” – grija pentru sănătatea locuitorilor Europei Unite, iar această atitudine ar fi meritat să fie comentată de ilustrul nostru dramaturg cu un zâmbet amar pe buze.
Trebuie recunoscut faptul că pandemia a fost folosită pentru a amplifica, în rândul persoanelor obişnuite de pe stradă sau al politicienilor din confortabile fotolii, resentimentele faţă de un mare popor şi de politica Beijingului care reuşise să uimească o lume întreagă prin performanţele fără precedent ale economiei sale.
Au existat episoade greu de imaginat pe fondul unei suferinţe colective, în bună parte întreţinute artificial: persoane incinerate/înhumate fără autopsii sau măcar identificări prealabile de către rudele lor; incendii devastatoare la unele secţii ATI; afaceri dubioase cu produse şi accesorii de maximă urgenţă (e.g. măşti protectoare; tuburi de oxigen; dezinfectanţi; ventilatoare; izolete).
Persistă multe întrebări esenţiale, printre care: *Când vor ajunge la cunoştinţa opiniei publice internaţionale detaliile privind achiziţionarea masivă şi inutilă a unor cantităţi astronomice de vaccinuri neprobate, dar aprobate şi administrate fără cunoaşterea unor efecte/reacţii adverse? *Când vor fi prezentate – de miniştrii sănătăţii de la Bucureşti – implicaţiile financiare ale vaccinurilor cumpărate “cu ochii închişi”? *Cui şi, mai ales, când vor da socoteală demnitarii care au îngrădit o serie de drepturi elementare ale pensionarilor, copiilor şi părinţilor acestora? *Cum poate explica actualul locatar de la Cotroceni (care tace, nu face) – privind mereu în faţă un Leu ager şi viteaz – declaraţia hazardată că nu ar fi vorba decât de o “banală răceală” ce trece rapid prin spălarea pe mâini şi evitarea aglomeraţiilor? Să nu uităm că acelaşi înalt demnitar de pe meleagurile dâmboviţene folosise anterior, într-un alt context legat numai semantic de opera camusiană, sintagma total inadecvată “ciuma roşie” din dorinţa de a-şi face remarcată cu orice preţ autoritatea prezidenţială.
Recomand cititorilor mei să citească sau să recitească piesa de teatru a ilustrului scriitor francez Albert Camus, lăsându-le posibilitatea identificării unor analogii şi corelaţii între subiectul acestei creaţii literare şi tragedia pandemică, manifestată în perimetrul global şi autohton deopotrivă. Se poate afirma că sintagma “stare de asediu” trimite, peste Timp, la “starea de urgenţă” instaurată în numeroase ţări, inclusiv România, imediat după izbucnirea pandemiei. Maladia despre care se credea că este foarte molipsitoare a avut serioase repercusiuni nu doar asupra sănătăţii fizice, dar şi a sănătăţii mentale a tuturor generaţiilor, iar aceste urmări nu vor dispărea prea curând prin ordonanţe guvernamentale sau rezoluţii comunitare, prin declaraţii patetice ori scuze tardive.
Ceea ce cred că se impune acum este o reflecţie profundă la nivelul omenirii în ansamblul ei, fără subiectivisme politice, ideologice ori geo-strategice, fără idei preconcepute, asupra Adevărurilor care – oricât de grave ar fi – trebuie cunoscute şi recunoscute, pentru a nu se mai repeta vreodată.
Merçi beaucoup, Monsieur Albert Camus!
Dan Mihai Bârliba
