- La 132 de ani de la naștere
Henry Miller şi-a creat reputaţia unui scriitor care ştie să şocheze. Mărturisesc că, iniţial, având şi faima de autor de literatură cu pronunţat caracter erotic (vezi celebrele Tropicul Cancerului sau Opus Pistorum, de exemplu), asta ca să nu mai vorbim despre faptul că a avut o relaţie cu scriitoarea americană de origine franceză Anaïs Nin, nu mai puţin celebră pentru jurnalele sale intime, nu m-am grăbit să îl citesc. Nu din pudibonderie excesivă, ci pur şi simplu fiindcă literatura erotică nu este ”my cup of tea” (cel puţin, nu până în momentul de faţă).
Am fost însă foarte curios să ştiu de ce a rămas în istorie ca unul dintre scriitorii importanţi şi am început să citesc o carte care nu are conţinut sexual mai mult sau mai puţin explicit, anume ”Ochiul cosmologic”. (Pe lângă acesta, o altă lucrare de referință a lui Miller este ”Înțelepciunea inimii”).
Şi am descoperit că am de-a face cu un geniu!
Despre Henry Valentine Miller (n. 26 decembrie 1891, la Yorkville, Manhattan, d. 7 iunie 1980 la Pacific Palisades, Los Angeles), Wikipedia menţionează: ”Este cunoscut pentru ruperea de genurile literare existente, scriind un fel de mix între povestire, autobiografie, critică socială, reflexie filosofică, ascensiune suprarealistă şi misticism. În acest conglomerat el descrie viaţa reală a lui Henry Miller, şi care constituie totuşi o construcţie imaginativă”.
Foarte adevărat, la care îmi permit să adaug: Henry Miller este un scriitor al cărui rol esenţial a fost de a sparge anumite tipare. Dar nu oricum, nu pentru a şoca neapărat (cum am crezut iniţial), ci fiindcă a fost un liber-cugetător, un om care a avut curajul de a-şi expune propria viziune asupra lumii, asupra societăţii şi a regulilor acesteia, aşa cum a avut-o.
În profundul eseu ”Pace! E minunat!”, Miller are curajul să afirme că ”Întreaga alcătuire social-politică a existenţei este o nebunie – fiindcă se bazează pe o viaţă trăită în locul altora. Un om adevărat nu are nevoie de guverne, legi, coduri morale sau etice, ca să nu mai vorbim de nave de război, bâtele poliţiei, bombardiere uriaşe şi altele asemenea. Desigur, e greu de găsit un om adevărat, însă doar despre el merită să vorbim”. Atenţie, Miller nu îndeamnă la anarhie, cum ar putea părea, ci relevă un alt fapt, mult mai important: omul nu trebuie să fie ”constrâns” să aibă o atitudine superioară, nu trebuie ”vânat” pentru asta, ci trebuie ca din propria convingere, urmând propria conduită, să nu înfăptuiască răul. Dacă nu e capabil de acest lucru, nu este un om adevărat.
Aceleiaşi scrieri îi datorăm următorul pasaj unic prin profunzimea şi originalitatea sa: ”După cum spuneam, avem nevoie fie de un rai, fie de un iad în care să ne împlinim menirea – până ajungem la acel Paradis creat de noi înşine, acel tărâm de mijloc ce nu e Utopia unui tărâm în care curge lapte şi miere la care visează masele, ci un tărâm interstelar unde ne învârtim pe propria orbită cu sublimă indiferenţă”. Cu alte cuvinte: omul este o fiinţă duală, care cunoaşte atât binele, cât şi răul, iar pentru a atinge desăvârşirea are de parcurs un drum complicat, cu multe obstacole, iar la un capăt foarte îndepărtat se află eliberarea (tărâmul interstelar). Desigur, acea ”sublimă indiferenţă” de care vorbeşte Miller poate da naştere multor interpretări, dar eu cred că se referea la o stare asemănătoare Nirvanei din filosofia budistă.
De asemenea, scriitorul american se dovedeşte un fin cunoscător şi analist al operei altor literaţi de seamă, printre care îi amintim pe Kafka, Joyce, Proust şi D.H. Lawrence, cărora le consacră pagini întregi, de o subtilitate remarcabilă. De altfel, despre scriitorul irlandez notează că ”Joyce este sufletul rătăcit al acestei lumi fără suflet”. Fără replică!
Henry Miller posedă şi o imaginaţie debordantă, halucinantă aproape, fapt ilustrat cu brio în schiţa suprarealistă intitulată simplu ”Scenariu (film cu sonor)”, care este inspirată, după cum declară autorul, de ficţiunea numită ”Casa incestului”, de Anaïs Nin. Este ceva care îl întrece până şi pe Buñuel (cineast faţă de care Miller nu-şi ascunde profunda admiraţie), este o scriere în care veţi întâlni mai mult delir decât în operele unor cunoscuţi admiratori ai paradisurilor artificiale, cum ar fi Thomas de Quincey sau Arthur Rimbaud, la un loc! A citi ”Scenariul” lui Miller este o experienţă unică, pe care o recomand cu căldură oricărui amator de suprarealism de calitate.
Henry Miller înseamnă, înainte de toate, să treci dincolo de aparenţe şi să captezi esenţa. Şi pentru asta îl admir – mai mult decât pot spune rândurile mele.
Autor: Mihai Gîndu
