Marele poet național, de la a cărui naștere celebrăm astăzi 174 de ani, a fost, înainte de toate, o personalitate plurivalentă – poet, prozator, jurnalist, lăsând posterității o operă monumentală nu atât prin dimensiuni, cât prin valoare, fiindcă a știut să transmită lucruri de esență atât în planul realității imediate, cât și în cel metafizic, unde a excelat prin surprinderea unor subtilități pe care le-a redat cu o acuitate de geniu.
Probabil cel mai cunoscut poem al său, ”Luceafărul” este o poezie esențialmente metafizică, așa cum se vede de mai multe ori pe parcurs:
”Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și muma-mea e marea”.
Coborât din sfere celeste pe un Pământ neprimitor și plin de suferință, poetul își depășește condiția de destin individual, aflându-se într-o misiune sacră: de a decripta, atât cât este posibil în formă omenească, misterul, și de a imprima totul pe hârtie cu un fior liric inimitabil.
Transcendentul în opera eminesciană este pregnant și în ”Mortua est”:
”Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece.
Cu haina lui lungă, culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu –
Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială:
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?”.
Trecerea prin viață și moartea
Eminescu a înțeles perfect că nașterea, trecerea prin viață și moartea sunt, înainte de toate, un mister, și le-a redat în versuri de o stranietate și de o frumusețe tulburătoare și azi.
De la trecerea sa în nefiinţă (15 iunie 1889) şi până în prezent, multe s-au schimbat în arte, inclusiv în poezie.
Dar Eminescu este de actualitate astăzi mai mult decât oricând fiindcă profunzimea mesajului său nu a fost întrecută, poate nici egalată, iar cultura românească trăieşte prin ceea ce are mai de preţ.
”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate,
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece”,
(…) ”Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe”, scria poetul în 1883, în Glossă.
Românii îl iubesc și îl recunosc pe Eminescu
Azi, cu precădere, ne întrebăm cum va arăta acel viitor, dacă stăm şi ne oprim măcar o clipă asupra deşertăciunii prezentului.
Dincolo de sfârșitul său tragic, asupra căruia și azi planează o serie de incertitudini, s-au găsit și voci care au încercat să îl conteste, considerându-l pesemne depășit (Ce ciudat! Spune cineva astăzi despre Byron sau despre Mallarmé că sunt perimați? Iar, dacă o face, se înșală amarnic). Nu are sens să acordăm mai multă atenție decât e cazul unor astfel de teze, având în vedere că perenitatea operei eminesciene rezidă în înseși structura și mesajul său, iar formele noi în poezie, deși acceptate și acceptabile, nu întrec în valoare rădăcinile.
Peste toate, românii îl iubesc și îl recunosc pe Eminescu. Manifestările culturale și cenaclurile nu contenesc în a îl pomeni, iar cel care a ridicat nu numai Moldova, ci și întreaga Românie (fiind cunoscut și apreciat și peste granițe) are asigurat un loc veșnic în universul poeziei. Nu este vorba de un soclu ”prefabricat”, așa cum, din păcate, unii dintre contemporanii noștri încearcă să-și ridice, ci de recunoașterea unei valori universale (așa cum, de exemplu, spaniolii îl au, în pictură, pe Dali).
De Mihai Gîndu
Citește și: In memoriam Mircea Manolescu: de la poezia satirică la roman
