Din Antichitate până astăzi, au existat dispute pe plan diplomatic sau politic, rămase în istoria Retoricii prin densitatea ideilor, eficienţa procedeelor, forţa argumentelor şi caracterul elevat al limbajului. Cred că exemplele ce urmează sunt concludente.
Foto: Brogi, CC0, via Wikimedia Commons
i) Eschine şi Demostene
În anul 349 Î.Hr., Regele Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, a cucerit şi distrus Olintul, generând indignarea întregii Elade. Atenienii au recurs la o strategie diplomatică prin trimiterea, în Macedonia, a unei misiuni/“ambasade” alcătuite din marii oratori Eschine şi Demostene; dincolo de unele gesturi de bunăvoinţă ale lui Filip, misiunea nu a avut rezultate semnificative.
La revenirea în ţară, a izbucnit un puternic conflict între cei doi emisari: a) Demostene l-a acuzat pe Eschine că nu a avut cunoştinţă despre planurile secrete ale lui Filip, trădându-şi conaţionalii. Între altele, el a susţinut că ambasadorii sunt datori să raporteze fapte reale spre a se lua deciziile adecvate. În discursul său, intitulat Asupra ambasadei necredincioase, Demostene va aduce probe elocvente anti-Eschine cu caracter factual, precizând în final că, prin pedepsirea acestuia, “voi, atenienii, trebuie să daţi exemplu nu numai concetăţenilor voştri, ci şi tuturor grecilor.”; b) La rândul lui, Eschine s-a străduit să demonteze faptele descrise de Demostene în faţa suveranului macedonean cu un mare talent oratoric prin interpretări colaterale de natură psihologică. Dincolo de deznodământul neaşteptat (achitarea lui Eschine prin majoritate de voturi), polemica între cei doi în faţa judecătorilor atenieni a reprezentat un model în oratoria disputelor, din care se învaţă în şcolile de retorică ale lumii.
ii) Nicolae Titulescu şi Albert Apponyi
În rândul istoricilor interbelici şi contemporani, disputa dintre cei doi mari diplomaţi şi oameni de stat a primit caracterizări elogioase cum ar fi: “cea mai mare întâlnire pe plan politic, juridic şi retoric din analele Societăţii Naţiunilor.”; “o realizare internaţională presupunând un complex de calităţi a căror importanţă nu putea fi niciodată exagerată”.
Tema confruntărilor oratorice a fost problema “optanţilor unguri” (a proprietarilor agricoli de etnie maghiară din Transilvania, care optaseră pentru cetăţenia ungară în virtutea dreptului acordat de statul român după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918). Disputa a fost generată de unele interpretări eronate ale legislaţiei române privind reforma agrară din anul 1921; în viziunea autorităţilor de la Budapesta, ar fi existat o incompatibilitate între legile aferente acestei reforme şi prevederile “Tratatului de la Trianon”, semnat la 4 iunie 1920. Problema a fost adusă în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor de la Geneva şi încheiată, după şapte ani de dezbateri (1923-1930), prin înfiinţarea unui “Fond agrar internaţional”.
Cei doi distinşi oratori s-au remarcat printr-o extraordinară decenţă a dialogurilor contradictorii unde argumentele subtile înlocuiau invectivele sau etichetările. În opinia distinsului diplomat român, forma în care partea ungară prezenta – prin intermediul Contelui Apponyi – problema optanţilor reprezenta “un monument de rafinament juridic, ridicând controverse demne de faimoasa dispută dintre Proculieni şi Sabinieni (controversa antică privind teoria bunurilor de proprietate, elaborată de juristul roman Gaius în ampla sa lucrare Institutiones – n.n.)”. Tot Titulescu afirmase: “Cu toată asprimea atacurilor, după fiecare întâlnire cu Contele Apponyi, ne despărţeam şi mai prieteni.”. La rândul lui, reprezentantul Ungariei arătase următoarele: “Domnul Titulescu este un bărbat de stat, extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile.”. În Memoriile ei, Elena Văcărescu scria: “Marele Tit ştia să-şi respecte adversarii cei mai ireductibili precum Contele Apponyi pe care îl ataca şi îl venera cu aceeaşi sinceritate.”.
iii) Menachem Begin şi Anwar Sadat
În timpul negocierilor din anul 1978, atât Premierul israelian, cât şi Preşedintele egiptean manifestau serioase ezitări privind modificarea poziţiilor exprimate anterior, fiind preocupaţi ca eventualele concesii să nu fie interpretate drept semne de slăbiciune. Deşi, timp de 13 zile, Preşedintele S.U.A. Jimmy Carter nu solicitase niciunuia dintre negociatori ca să opereze unele modificări ale poziţiilor iniţiale, constatând că nu se înregistra niciun progres substanţial, acesta s-a pronunţat pentru luarea unei decizii finale. Cele două părţi au înţeles atunci însemnătatea unor concesii de genul “Win/Win”: în mod concret, M. Begin a priceput că – dacă renunţă la Peninsula Sinai, va dobândi pacea cu Egiptul, iar A. Sadat a fost conştient că – dacă va încheia pacea cu Israelul – va primi înapoi Sinaiul. Ambii lideri au avut conştiinţa unui adevăr comun şi anume că temporizarea poate fi productivă.
iv) Robert McNamara şi delegaţii extraordinari ai U.R.S.S. şi Cubei
Participând la o întâlnire organizată în cursul anului 1989 cu emisarii extraordinari ai S.U.A., U.R.S.S. şi Cubei, unde se preconiza discutarea crizei provocate de instalarea unor puncte strategice pe teritoriul cubanez în 1962, ex-ministrul american al apărării, Robert McNamara a procedat într-un mod imprevizibil care a generat rezultate pozitive. Cunoscând în prealabil că sovieticii şi cubanezii vor încerca să prezinte unele justificări privind deciziile guvernelor lor de a instala în secret rachete nucleare în Cuba, McNamara le-a declarat: “Dacă eu aş fi fost un lider cubanez sau sovietic pe vremea aceea, aş fi tras concluzia că americanii intenţionează să invadeze Cuba. Din datele pe care le-aţi avut la dispoziţie, asemenea concluzie era justificată, însă trebuie să vă spun că nu am avut deloc această intenţie.”. McNamara i-a făcut astfel pe sovietici şi pe cubanezi să fie mai receptivi la poziţia sa. Cu alte cuvinte, o modalitate eficientă de înţelegere a poziţiei celuilalt este aceea de a o adopta – desigur, numai strategic – ca fiind propria poziţie.
v) Joseph R. Biden şi Andrei Gromîko
În anul 1979, al doilea “Tratat privind controlul armanentului strategic”/S.A.L.T. II era pregătit pentru ratificare în Senatul american. Totuşi, liderii acestui for parlamentar au dorit adăugarea unui nou amendament, trimiţându-l la Moscova pe tânărul senator de atunci, Joseph R. Biden, actualul Preşedinte al S.U.A., cu scopul de a se întâlni cu şeful diplomaţiei sovietice, Andrei Gromîko (1909-1989). Potrivit memoriilor unor martori oculari, “Mr. Niet”/Dl. Nu a inaugurat dialogul destul de tensionat şi de rigid cu o intervenţie stufoasă, concluzionând că – astfel amendat în ultimă instanţă – “S.A.L.T. II” i-ar fi favorizat pe americani şi, în consecinţă, nu poate fi de acord cu noua variantă a “Tratatului”. Stăpân pe sine, Biden a replicat cu calm şi eleganţă: “Domnule Gromîko, sunteţi foarte convingător. Sunt de acord cu multe din cele ce aţi spus. Cu toate acestea, când mă voi întoarce la colegii mei din Senat şi le voi spune ceea ce tocmai mi-aţi arătat Dumneavoastră, unii dintre ei ca, de pildă, senatorii Goldwater sau Helms nu vor fi prea convinşi şi îmi este teamă că grija lor faţă de ceilalţi va cântări greu… Dumneavoastră aveţi mai multă experienţă în domeniul controlului armamentului decât oricare altul încă în viaţă. Cum m-aţi sfătui să le răspund?”. Abilul ministru sovietic nu a rezistat acestei ispite imprevizibile, enumerând imediat posibile obiecţii ale senatorilor americani şi prezentând argumentele sale punctuale. Înţelegând, probabil pentru prima dată, cât de mult i-ar fi ajutat pe americani acel amendament propus în obţinerea unei decizii favorabile, Gromîko şi-a dat finalmente consimţământul.
La normalitatea unor confruntări oratorice contribuie factori precum: existenţa unor argumente de rezervă; stăpânirea de sine; tonul civilizat al dialogului; divagaţia; folosirea eufemismelor; compromisul ca o “punte de aur”. Afirmaţia mea s-a confirmat din plin în activitatea desfăşurată în domeniul relaţiilor internaţionale timp de peste patru decenii.
Dr. Dan Mihai Bârliba
