Citind cu plăcere volumul Tablete de cronicar (1960) de Tudor Arghezi, am ajuns la pasajul ce urmează: “N-aş putea să ascund că de Ion Minulescu mă animă şi o simpatie regională… Poetul era oltean din Slatina. Pentru tot ce-i oltenesc am o slăbiciune congenitală. De-abia ieşiţi din precupeţie, juveţii de peste Olt, deştepţi, îndrăgiţi şi independenţi au dat dovezi de sensibilităţi şi o scriptură renovatoare, îmi convine să cred, de cea mai originală calitate. Oltenii-s febrili, valahi şi Minulescu e Mistralul lor. Lăutarii de Jii, struniţi-vă viorile şi cântaţi! Poetul nu a murit!”.
Fragmentul arghezian este cel care m-a îndemnat să compun acest articol, sperând că am reuşit să adaug câteva argumente în aceeaşi notă interpretativă. Nu sunt oltean, ci moldovean, dar Oltul şi Oltenia m-au fascinat din copilărie ca purtători de legende şi de versuri memorabile. Iată de ce acum, la vârsta senectuţii, mi-am găsit timpul necesar pentru identificarea unor cuvinte scrise de Ion Minulescu despre cele două entităţi emblematice din geografia şi istoria României.
Mai întâi, fac menţiunea că, deşi se născuse la 6 ianuarie 1881 la Bucureşti, viitorul autor al Romanţelor a avut o serie de episoade biografice legate de Oltenia şi de olteni. Mama sa, Alexandrina, născută Ciucă era din Slatina unde văzuse lumina zilei în anul 1859. Rămasă văduvă la 22 de ani, Alexandrina Minulescu s-a recăsătorit cu locotenentul de cavalerie Ion Constantinescu, iar noua lor familie, inclusiv copilul Ion Minulescu se mută pentru o perioadă la Bistriţa/Judeţul Vâlcea. Vremea copilăriei şi a vacanţelor petrecute la Slatina, alături de bunici şi de mătuşa Zoia, sora mamei lui, avea să fie evocată în romanul Corigent la limba română. După anii când a studiat dreptul la Paris, Minulescu revine în 1919 la Craiova unde este numit la conducerea “Teatrului” din localitate. El îşi face noi prieteni, inclusiv unele personalităţi culturale din Slatina (e.g. Nicolae Davidescu, Constantin Şaban-Făgeţel, Mircea Damian). Se deplasa deseori în acel oraş pentru a participa la anumite şezători literare sau pentru a-şi revedea rudele apropiate.
i) Trecând la universul poeticii minulesciene, voi prezenta integral poezia Pe malul Oltului care începe cu evocarea a două căi de comunicaţie: *şoseaua: “Pornind din Lotru spre Cornet,/Şoseaua urcă-ncet… încet…/Ţinându-se parcă de mână/Cu linia ferată,/O vecină,/Ce-i pare, totuşi, o străină,/Fiindcă nu seamănă cu ea./O biată bătrână şosea/Banală -/Dar naţională!/Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,/Proptindu-se doar în copacii ei./Urcă tăcută/Şi timidă/Ca o omidă….”; *drumul de fier: “În timp ce linia ferată/Urcă ţipând,/Parcă-ar fi beată,/Ca şi locomotiva <Malaxa>/A unui tren de marfă/Care -/Pornit din Piatra-Olt/Spre Turnu-Roşu -/Când dă cu ochii, pe şosea,/De câte-o ţărăncuţă/Cam prostuţă,/Crezând că-şi poate bate joc de ea,/Ţipă, sulemenindu-şi coşul/Cu fumul negrilor cărbuni,/Ca o cocoană din elită/Cu ochii plini de dinamită,/Scăpată dintr-o casă de nebuni.”. Între cele două căi de transport, apare imaginea Oltului: “Doar Oltul, apă blestemată,/Nu vrea să urce niciodată,/Nici cu şoseaua demodată,/Nici cu moderna linie ferată./El singur, săltăreţ, coboară/Spre Dunăre -/Dunărea noastră/Cu apă multă/Şi albastră./Şi coborând -/Iarna sau vara -/Surâde, fredonând la fel/Ca orice egoist rebel/Acelaşi veşnic menuet/Discret,/Pe care nu-l dansează decât el!”.
ii) În volumele de poezii minulesciene, recitite cu mare plăcere, am găsit una intitulată Nu sunt ce par a fi care debutează printr-un avertisment: “Nu sunt ce par a fi -/Nu sunt/Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!/Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,/Sau prea curând,/Sau poate prea târziu,/M-am resemnat ca orice bun creştin/Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!”. Urmează un demers evocativ ce fixează cu claritate identitatea sa, legată nemijlocit de Oltenia: “Sunt cel din urmă strop de vin/Din rustica ulcică de pământ/Pe care l-au sorbit pe rând/Cinci generaţii de olteni -/Cei mai de seamă podgoreni,/Dintre moşneni/Şi orăşeni -/Strămoşii mei, care-au murit cântând:/<Oltule… râu blestemat…/Ce vii aşa turburat>.”. Nu este greu de sesizat o repetiţie (probabil, conştient asumată) cu poezia anterioară în caracterizarea Oltului ca “râu blestemat/apă blestemată”. În nota ironiei, definitorie pentru poetul Ion Minulescu, sunt adăugate imediat următoarele versuri: “Dar Oltul i-a plătit la fel/Cum l-au cântat şi ei pe el./Şi cum – mi-e martor Dumnezeu -/Astăzi nu-l mai cânt decât eu!”. Oltul apare, în continuare, într-o lumină a dragostei simple şi curate, profund omeneşti: “Pe mine, însă -/Ce păcat/Că vinul vechi, de Drăgăşani,/M-a întinerit cu trei sute de ani,/Când fetele din Slatina/Cu ochii mari cât strachina,/De câte ori le-am sărutat,/M-au blestemat/Să-mi pierd, cu minţile,/Şi datina,/Să nu mai fiu cel care sunt/Cu-adevărat/Şi, ca să fiu pe placul lor,/Să le sărut doar… la culesul viilor,/În zvonul glumelor zvârlite-n vânt/Pe care Oltul, când le prinde -/Oricât ar fi de turbure -/Se limpezeşte/Şi se-ntinde/Cu ele până-n Dunăre!”. Finalul poeziei constă dintr-o raportare a râului legendar la propria existenţă a scriitorului. Iată acele versuri care trimit la o stare meditativă, străină oricăror accente ironice cu care ne obişnuise în majoritatea creaţiilor sale: “La fel şi eu, ca orice bun creştin,/Pe malul Oltului, cândva,/Mă voi întinde tot aşa,/Când cel din urmă strop de vin/Îl voi sorbi tot din ulcica mea,/Nu din paharul de argint al altuia -/Pahar străin!/Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat/Cel care-am fost -/Un nou crucificat -/În vecii vecilor… Amin!”.
iii) Ion Minulescu nu putea să uite apele copilăriei şi tinereţii sale atunci când condeiul aşternea pe hârtie versurile poeziei Pastel mecanic: “Pe Valea Oltului/Sau poate pe Valea Prahovei/Decorul/E acelaşi peste tot când plouă/Şi-aceleaşi agonii profane/Schiţează orice tren de marfă/Când vrea să calchieze zborul/Expreselor ce urcă panta cu graţii de aeroplane!/Aceleaşi agonii banale/Şi-acelaşi trio de semnale/Imploră mila dimineţii/Şi plictiseşte călătorul…/Pastel mecanic -/Năzuinţă/De artă nouă/Şi ştiinţă -/Cézanne te-ar fi pictat într-altfel,/Eu, însă, te-am văzut aşa!”.
iv) Într-o altă poezie intitulată Scrisoare există o referire la râul emblematic al Olteniei: “Din când în când, mă urc spre deal, spre soare,/Să mă-ntregesc cu globul lui fierbinte -/O veche şi unică sărbătoare/Ce-o prăznuiesc de patruzeci de ani./Cu Oltul, însă, nu mai stau de vorbă/Că-i monoton şi mărginit la minte/Şi nu ştie să curgă decât spre Drăgăşani.”.
v) Închei prezentarea de faţă cu poezia Turism unde sunt evocate trei meleaguri ale fascinantei Oltenii: *Brezoi/oraşul vâlcean aflat la confluenţa râurilor Olt şi Lotru; *Lotrul/râul izvorât din Munţii Parâng; *Voineasa/o comună din judeţul Vâlcea, situată la limita Transilvaniei şi Olteniei. Redau mai întâi partea introductivă a poeziei: “Şoseaua urcă spre Voineasa,/Iar Lotrul curge spre Brezoi./O fată şi-a pierdut cămaşa/Prin fânul de curând cosit/Şi-acum în poarta casei s-a proptit/Să-şi mai arate-o dată sânii goi/Şi trupul rumenit de soare/Turiştilor înfometaţi/De farmecul unei idile trecătoare/În pitorescul Munţilor Carpaţi.”. Poezia conţine apoi o parte referitoare la demografia feminină locală: “Aşa sunt toate fetele la munte./În prima zi -/Oricare-ar fi -/Se lasă sărutate doar pe frunte./A doua zi,/Până şi cele mai ursuze/Se lasă sărutate chiar pe buze,/Iar în treia/Sau a patra zi/Se lasă duse sub un brad/Unde se-mpiedică, mai toate/Şi leşinate-n braţe-ţi cad/Ca nişte biete curci plouate./Deşi, prin munţi, în fiecare vară,/La fel, turiştii urcă,/Iar fetele coboară.”. Creaţia poetică se termină printr-un “happy-end oltenesc”: “Şoseaua urcă spre Voineasa/Şi Lotrul curge spre Brezoi,/Iar mirele şi cu mireasa/Din carul nou cu patru boi -/Un dar de ziua nunţii lor -/Zâmbesc şireţi/Şi fericiţi,/Că, graţie turiştilor,/Au fost uniţi/În vecii… vecilor!…”.
Ilustrul poet Ion Minulescu pleca la cele veşnice în “Cimitirul Bellu” din Bucureşti în urmă cu opt decenii în ziua de 11 aprilie 1944, dar îmi vine să cred că a luat cu dânsul cele mai frumoase gânduri despre Oltenia care îi fusese foarte dragă în întreaga sa viaţă.
Autor Dan Mihai Bârliba
