”Rockul psihedelic este un stil al muzicii rock care e inspirat sau influenţat de cultura psihedelică şi încercarea de a replica şi a îngloba experienţa alterării mintale a drogurilor psihedelice, conform Wikipedia. El s-a evidenţiat mai întâi în a doua jumătate a anilor ’60, cu precădere în Statele Unite ale Americii şi în Europa de Vest (mai cu seamă în Marea Britanie). Pe scenele amintite, rock-ul psihedelic a cunoscut apogeul în jurul anului 1969 (când s-a organizat şi cel mai mare festival care a promovat artişti ai genului, Woodstock).
Muzica rock psihedelică încearcă să influenţeze starea psihică a ascultătorului în două direcţii aflate în puternic contrast: anxietatea sau calmul meditaţiei. Această muzică abundă de efecte sonore”.
”Forma muzicală este de cele mai multe ori simplă, strofică, permiţând însă intervenţia unor momente muzicale de amploare”.
Dintre artiştii reprezentativi, amintim formaţii ca The Doors, The Grateful Dead, Iron Butterfly, Jefferson Airplane, Pink Floyd, Cream, Camel.
Foto: RCA/Grunt Records., Public domain, via Wikimedia Commons
Genul neo-psihedelic
În anii ’90, s-a dezvoltat genul neo-psihedelic.
Conform unei păreri proprii, acest gen muzical, care este, într-adevăr, cu totul aparte, nu trebuie neapărat asociat cu drogurile, deşi la origini s-a inspirat din experienţele consumatorilor de halucinogene. Este, înainte de toate, o experienţă unică, plonjând ascultătorul direct în labirintul subconştientului, făcându-l nu numai să experimenteze senzaţii noi, dar şi să intre în contact cu un univers aparte.
Budiştii spun că întreaga lume este o iluzie. La fel şi ascultarea de muzică psihedelică te poartă pe aripile unei iluzii grandioase, care dă dependenţă, te face să înţelegi că în afară de universul cunoscut mai există şi altele. Este un show la care este invitată toată lumea, de la părinţii (eventual hippioţi) la descendenţii care au gustul în formare, de la muzicieni la scriitori şi pictori. Singurele condiţii: să nu te cantonezi doar în modelele clasice şi să îţi doreşti să visezi.
Personal, nu recomand ascultarea în exces a acestui gen, fiindcă sonorităţile mai stranii şi sunetele uneori joase pot duce, prin cumulare, la efecte de confuzie mentală. Dar credeţi-mă că merită să ”decretaţi” măcar un weekend ca ”weekend-ul psihedelic” şi să intraţi în contact cu muzica unor artişti care au sfidat orice convenţie.
Încheierea ”epocii de glorie” a acestui gen muzical
Interesant este că, odată cu încheierea ”epocii de glorie” a acestui gen muzical, el nu a apus. Curentul neo-psihedelic a dus povestea mai departe şi, în afara unor nume ca Apples in Stereo, Neutral Milk Hotel şi The Olivia Tremor Control (eu le-aş recomanda mai ales pe ultimele două, iar piesa ”Oh Comely”, de Neutral Milk Hotel, ar merita să fie aleasă imnul psihedelicului modern), au apărut şi alte trupe, practic necunoscute publicului larg, dar de valoare şi care se încadrează perfect în gen: Flying Hills, Under the Table sau Mecha Shiva.
Experimentul şi improvizaţia sunt la ele acasă în această ramură muzicală, asta neînsemnând că nu există un standard. Psihedelicul nu este o sumă de zgomote, ci un recital al efectelor sonore şi al combinaţiilor ce oscilează între vis şi realitate – şi este clar că nu oricine poate face aşa ceva la un nivel mulţumitor.
Puteţi lua contact cu muzica unor artişti neo-psihedelici, dar și trupe clasice ale genului, de exemplu cele menționate mai sus, printr-o simplă căutare pe Youtube.
Autor MIHAI GÎNDU
