Marii pictori români s-au apropiat cu talent şi realism de lumea copilăriei, nefiind cu nimic mai prejos în comparaţie cu maeştrii spanioli de genul lui Bartolomé Esteban Murillo (1617-1682). Voi evoca acum, în preajma Zilei Internaţionale a Copilului/1 iunie, o galerie prestigioasă de nume clasice şi contemporane. Se impune de la început o explicaţie din partea mea: în înşiruirea aleatorie, m-am referit atât la unii creatori de numeroase pânze, cât şi la mari maeştri care s-au impus conştiinţei şi trăirii artistice doar prin câteva lucrări ce nu pot lipsi din niciun album de pictură românească.
Nicolae Tonitza (1886-1940) este artistul denumit “pictorul copiilor”, lăsând în urma sa portrete pline de gingăşia infantilă printre care: Fetiţă stând pe scaun, Fata pădurarului, Bust de fetiţă, Cap de copil, Copil citind, Catrina, Little Girl, Irina, Fetiţă în câmp cu flori, Băiatul florăresei, Cap de copil (Copil cu turban şi fes), Joc de copii, Trei copii la masă după lecţie, Mamă cu copil, Portret de copil, Fetiţă cu batic înflorat, Girl in White. Am văzut cu mare plăcere multe din aceste creaţii la Muzeul de Artă al României şi în unele colecţii particulare din Bucureşti. Într-un eseu intitulat Sfinţii cu ochi de copil ai lui Nicolae Tonitza comunică, Cristinel C. Popa scria următoarele: “Sfinţi cu ochi de copil. Dar şi copii cu ochi de sfinţi. Asta a pictat Tonitza pe peretele bisericii de la Mănăstirea Durău… Pentru aceasta, marele pictor a căutat şi a găsit ca modele pe ţâncii de prin preajmă… Copii de ţărani ca aici nicăieri nu găseşti. Acum circa 80 de ani, aceştia i-au servit lui Tonitza drept chipuri pentru frumoasele sale picturi.”. Un alt critic de artă aprecia: “<Ochii lui Tonitza>, ochii copiilor pictaţi de el ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie şi candoare. Ochii aceştia mari, rotunzi şi expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.”. La rândul său, epigramistul Păstorel Teodoreanu i-a dedicat talentatului pictor român acest catren: “Poţi să bei şi-n Barcelona,/Dacă-i bună viţa,/Unii beau vinul cu tona,/Eu beau cu Tonitza!”. Maestrul Nicolae Tonitza însuşi avea următoarele cuvinte despre lumea copilăriei: “Copiii ne apar cu fermecătoarea lor inexperienţă, cu armonioasa lor dezordine, cu înaripata lor nedisciplină, cu spaima lor pentru tot ce le este impus prin tradiţie şi autoritate şi cu pasiunea lor pentru tot ce este lumină, pentru tot ce este mişcare slobodă, graţie şi joc, pentru tot ce este bucurie a vieţii, pentru tot ce este dezinteresata înfrăţire cu semenii planetari sub egala sărutare a unui Soare.”.
Cap de copil, Copii de şcoală, Prichindeii, Păstoriţa, Lica cu portocală, Lorica cu crizanteme, Cap de fată, Fraţii, Lăutul – iată doar câteva din pânzele celebre ale marelui artist român Ştefan Luchian (1868-1916). Despre una dintre picturile menţionate, criticul de artă Petru Comarnescu scria: “Lăutul, ultima capodoperă creată de Luchian însemna o culme a decorativităţii realiste către care a năzuit pictorul. Lăutul, deşi are aparenţa unei picturi de gen – o mamă care-şi spală plodul – este o compoziţie monumental-decorativă care preamăreşte dragostea maternă. Printr-un subiect intim şi cotidian, Luchian a izbutit să monumentalizeze un fapt de viaţă. Lăutul are unele înrudiri cu decorativitatea lui Gauguin, dar aici totul este pus parcă pe un sentiment mai concret, pe intensitatea lirică mai palpabilă.”. În ceea ce priveşte pictura Prichindeii – o creaţie extraordinară prin simplitatea şi veridicitatea ei (doi copilaşi, o fetiţă şi un băieţel în straie sărăcăcioase, cu opinci pe timp de iarnă) – consider că aceasta este o fidelă oglindă a concepţiei lui Luchian despre arta picturii. Artistul spunea: “Natura nu trebuie s-o imiţi nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să ştii să observi, asta-i cheia… Natura îţi dă poveţe când te pricepi să observi. Noi, artiştii privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.”. În opinia criticului Tudor Vianu, “Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profundă capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc.”.
Şi alţi maeştri ai picturii româneşti au înscris, printre capodoperele lor, unele tablouri dedicate copilăriei. *Astfel, Nicolae Grigorescu (1838-1907) s-a impus prin: Portret de ţărăncuţă, Portret de fetiţă cu basma roşie, Ciobănaşul, Portret de fetiţă bretonă.
Portret de fetiță cu basma roșie, de Nicolae Grigorescu
*La rândul său, Ion Andreescu (1850-1882) s-a remarcat prin Fetiţă cu găina şi Cap de fetiţă cu broboadă albă. *Din portretistica lui Theodor Aman (1831-1891) mi-au rămas în minte Cap de copil şi Portret de copil. *Cu greu mi-am putut desprinde privirea de la portretul Mărioara, fiica îmbrăcată într-o rochiţă albă de dantelă, a pictorului Gheorghe Tattarescu (1820-1894). *Am mângâiat cu ochii mei trei tablouri ale maestrului Octav Băncilă (1872-1944): Copil cu umbrelă, Flămândul, Încurcat de socoteli. Un tablou intitulat Historia înfăţişează o femeie care vorbeşte copiilor strânşi în jurul ei despre răscoalele ţărăneşti din anul 1907. Ca modele, el a avut pe soţia sa/Istoria întruchipată alegoric şi pe cei doi fii, Vasile/copilul de muncitori şi Grigore/copilul de burghezi, iar ca modele pentru ceilalţi copii prezentaţi în pictură, el s-a inspirat după elevii aduşi de la Şcoala Primară “Petru Poni” din Păcurari, un cartier modest al Ieşilor. *În creaţiile lui Octavian Angheluţă (1904-1979) despre lumea copilăriei se îmbină nostalgia cu umorul. Exemple edificatoare în această privinţă sunt picturile: Păpuşa, Micuţa cusătoreasă, Getuţa, Fetiţă cu fundiţe roşii, Antonel, Cap de ştrengar, Copil cu beretă verde. *Din opera plastică a lui Aurel Jiquidi (1896-1962) am admirat tablourile intitulate Fetiţă şezând (o fată băieţoasă de la mahala, pe un scaun cu braţele încrucişate), Micul ucenic, Cuminţica, La culcare, Căciulă albastră, Nota mică, Livia, În căutare de gazdă. *Portret de copii, Fraţii şi Fată cu porumbei se numesc tablourile semnate de Sava Henţia (1848-1904). *La Tia Peltz (1923-1999) picturile – care amintesc de ochii rotunzi ai copiilor lui Tonitza – poartă denumiri memorabile ca: Băncuţa, Ştrengăriţa, Fluierici.
Filosoful şi poetul nostru Lucian Blaga este autorul următorului aforism: “Copilăria – inima tuturor vârstelor”. Consider că “luptătorii de pe meterezele culorilor” au înţeles foarte bine acest adevăr metaforic, reuşind să îl redea în lumini şi umbre nemuritoare. Pictorii noştri au onorat – cu realism şi talent, fără cosmetizări idilice – misiunea oglindirii lumii copiilor cu bucuriile şi zâmbetele lor, dar şi cu suspinele şi grijile vieţii cotidiene.
Am plăcerea de a prezenta un adevăr inedit: în perimetrul picturii autohtone, copilăria a fost nu doar un obiect al creaţiei, dar şi un subiect al acesteia. Iată două exemple elocvente: i) Alexandra Nechita era denumită, atunci când avea doar 12 ani, Petite Picasso. La vârsta de 7 ani, ea făcea picturi în ulei, având prima expoziţie personală, peste un an, la Los Angeles. În 1995, Alexandra devenea cel mai tânăr artist plastic cu contract la International Art Publishers; ii) un puşti de 10 ani, Dragoş Mihai Dobocan din Oradea, a expus 35 de lucrări personale în cadrul Expoziţiei “Pe urmele artiştilor francezi”, organizată în octombrie 2023 la Muzeul Louvre din Paris. Micul artist declara: “Pictura este pentru mine o oază de bucurie şi de culoare, este modul meu de a mă elibera.”.
Închei cu câteva însemnări din volumul meu Gânduri printre cuvinte/2016: “Copilăria este o oază a inocenţei în imensul deşert al vieţii.”; “Când se naşte un nou copil, se nasc şi noi bunici.”; “În primii săi ani de viaţă, nimeni nu îşi permitea să lipsească de la lecţiile de şotron – acea <Geometrie a Copilăriei>.”; “Când un copil a deschis Abecedarul, s-a mirat dintr-odată, zicând: <Aaaaa!>.”; “Soldăţeii de plumb păzesc cu străşnicie frumoasele amintiri ale copilăriei.”; “Într-o seară de vară, o fetiţă a găsit în iarbă un licurici; l-a luat în pumnul ei micuţ, fiind bucuroasă că prinsese o steluţă de pe Cerul copilăriei sale.”.
Autor Dan Mihai Bârliba
