Am citit în vara trecută o interesantă carte intitulată Lăutarii de ieri şi de azi având ca autor pe Viorel Cosma. Atunci mi-am notat aceste cuvinte ale sale: “Să le mulţumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o preţuim; numai dânşii ne-au dezgropat-o, au trecut-o şi au dat-o în păstrare din tată în fiu cu acea grijă sfântă ce au pentru ceea ce le este mai scump pe lume.”. M-am gândit că ar fi bine ca să scriu câteva însemnări despre această îndelungată tradiţie cu care românii s-au mândrit şi continuă să se mândrească în istoria culturii populare.
Din perspectivă etimologică expun câteva aspecte relevante ale lăutăriei autohtone: *termenul lăutar provine de la lăută, un instrument muzical cu coarde asemănător cobzei; *prima menţiune a cuvântului lăutar datează din 1558 când Voievodul Munteniei, Mircea Ciobanul i l-a dăruit (în mod figurat) Vornicului Dinga din Moldova pe Ruste lăutarul; *în 1775 în Valahia a fost înfiinţată prima breaslă lăutărească; *ulterior interpreţii de etnie română ori romă au folosit ca instrumente, pe lângă lăută/cobză: naiul, vioara, ţambalul, acordeonul, clarinetul, taragotul, fluierul, cimpoiul; *repertoriul lăutăresc era diversificat cuprinzând: hora, sârba, breaza, doina, căluşul, bătuta, cântecul bătrânesc, corăgheasca, ardeleana etc.
Nu puteam să încep evocările mele nominale altfel decât cu Barbu Lăutaru – un nume propriu în care s-au încorporat profesia şi vocaţia, devenind repede foarte cunoscut şi respectat. El s-a născut în anul 1780 în urbea Ieşilor, moştenind de la tatăl său o preţioasă comoară de cântece, mai ales balade ce desfătau pe ieşeni în primele decenii ale veacului al XIX-lea. Acest cântăreţ şi cobzar talentat şi-a făcut un taraf propriu cu care a colindat ani de-a rândul ţinuturile fermecătoare ale Moldovei. Datorită renumelui binemeritat el a devenit în jurul anului 1840 starostele scripcarilor moldoveni – poziţie pe care a păstrat-o prin mari şi necontenite eforturi timp de patru decenii. Barbu Lăutaru a fost nu doar un mare rapsod, dar şi creatorul unui stil nou al muzicii populare care îmbina armonios elemente ale muzicii româneşti cu elemente ale muzicii orientale şi ale altor culturi din proximitate. El a făcut numeroase turnee prin Ţările Române, inclusiv prin Basarabia (la Chişinău şi Teleneşti), cântând melodii memorabile la petreceri populare, baluri, în grădini publice şi hanuri. Printre cântecele lui Barbu Lăutaru erau: Bujor; Sub poale de codru verde; Într-o zi de dimineaţă; Cât mi-e de urât când sunt fără tine; Am lăsat lumea şi slava; Zori de ziuă se revarsă; Moarte, moarte ce nu vii; Tu-mi ziceai odată; În zorii zilei; Nu mă pedepsi, stăpână; Ziua, ceasul despărţirii; Eu de-aseară bat la poartă; Arză-ţi rochiţa pe tine; De te-ar prinde neica-n crâng şi multe altele. Ce emoţionante sunt versurile pe care le cânta acesta: “Eu sunt Barbu Lăutaru,/Starostele şi cobzarul/Ce-am cântat pe la domnii/Şi la mândre cununii./Of, of, of, mi-aduc aminte/Of, of, of, că mai-nainte/Niciun chef nu se făcea/Fără astă cobză-a mea,/Cobza mea a fost vestită,/Veac întreg a fost cinstită/De boierii de pe-aici,/Ba chiar şi de venetici./Dar acum amar mi-e mie/De când lumea-i pe nemţie,/Nu mai am în lume glas/Şi pe uliţi am rămas./Dragi boieri de lume nouă,/Ziua bună vă zic vouă./Eu mă duc, mă prăpădesc/Ca un cântec bătrânesc./Ridicaţi câte-un pahar/Pentru Barbu Lăutar!”.
A existat un episod deosebit care s-a petrecut cu prilejul venirii la Iaşi a celebrului compozitor Franz Liszt pentru a susţine un concert la Teatrul Naţional în iarna anului 1847. Peste ani săptămânalul francez La Vie parisienne din 28 noiembrie 1874, într-un articol intitulat Dumnezeu te-a făcut mai mare decât mine – a spus Liszt, relata astfel întâlnirea spontană dintre marele compozitor austriac şi talentatul cântăreţ moldovean: “La o recepţie organizată la vistiernicul Alecu Balş, Franz Liszt l-a întâlnit pe faimosul Barbu Lăutaru al cărui taraf era format dintr-o vioară, un nai şi o cobză. Ascultându-l pe acest neîntrecut virtuoz popular, Franz Liszt a fost atât de impresionat de interpretarea lăutarului încât a exclamat: «Ah, cât e de frumos!» şi, punând un pumn de galbeni în paharul lui Barbu, a ciocnit paharul pentru bucuria acelei întâlniri şi în semn de admiraţie Liszt a trecut apoi la pian să-i arate şi el ce poate face la acel instrument, cântând o muzică pe care boierii n-o înţelegeau. Dar Barbu Lăutaru a înţeles-o, a înregistrat-o în cap şi apoi a reprodus-o la vioară fără să uite nimic, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiile cu notele repetitive, nici acele adorabile treceri din ton în semiton. Liszt a venit la Barbu Lăutaru şi l-a sărutat, luându-şi rămas bun de la un mare artist popular.”.
Grigore Vindereu (1830-1888) a fost un violonist din Bucovina, care a avut un aport esenţial la pregătirea artistică a viitorului mare compozitor şi violonist Ciprian Porumbescu. Când era elev la Gimnaziul din Suceava acesta a intrat în contact cu vestitul taraf al lui Grigore Vindereu care ajunsese “vătaf” (a doua funcţie ca rang după cea de “staroste”) peste toţi lăutarii suceveni. Taraful acestuia cânta în oraş în timpul anului, iar în fiecare vară se deplasa în staţiunile balneo-climaterice din împrejurimi. În 1871 de ziua Mănăstirii Putna ce împlinea patru secole de la sfinţire Vindereu împreună cu Porumbescu apăreau ca doi dirijori cu două viori, care conduceau un taraf alcătuit din 30 de membri cântând în curtea frumoasei Mănăstiri moldave.
Un alt mare lăutar a fost Zavaidoc, pe numele sau adevărat Marin Teodorescu (1896-1945). Porecla îi aparţine generalului Traian Moşoiu care a folosit regionalismul “zavaidoacă” semnificând un om neastâmpărat şi năzdrăvan, o fire energică şi veselă. Talentul şi virtuozitatea lui Zavaidoc au fost recunoscute de însuşi George Enescu, cei doi prezentând direct pe front în timpul Primului Război Mondial spectacole muzicale menite să ridice moralul soldaţilor şi ofiţerilor români. Zavaidoc a cântat în marile oraşe ale României, dar şi în străinătate (Ungaria, Polonia, Rusia, Cehoslovacia, Franţa).
Iată şi alte nume semnificative ale artei noastre lăutăreşti: Nicolae Picu; Nica Iancu Iancovici; Petrea Creţul Şolcan; Sava Pădureanu; George Ochialbi; Cristache Ciolac; Nicolae Buică; Grigoraş Dinicu; Fănică Luca; Petrică Motoi; Nicu Stănescu; Victor şi Nicuşor Predescu; Dona Dumitru Siminică; Ionel Budişteanu ş.a. Referindu-se la strălucita pleiadă, criticul Viorel Cosma scria următoarele: “Drumul străbătut de aceşti înzestraţi interpreţi de la Barbu Lăutaru până la Ionel Budişteanu nu reprezintă doar parcursul istoric de la sclavul boieresc până la «lordul» muzicii populare, ci întregul proces de schimbare în artist profesionist.”. Acelaşi critic arăta pe bună dreptate: “Generaţiile din secolul al XIX-lea cântau după ureche, pe când pentru cele din secolul al XX-lea notele muzicale nu mai reprezentau niciun secret. Apariţia lăutarului-compozitor de muzică cultă, capabil de a-şi nota gândurile pe portativ reprezintă o etapă nouă în statutul muzicantului popular modern.”.
Fărâmiță Lambru Foto: Youtube, Stelian Beciu, Cinematic Media
Să menţionăm în continuare o serie de reprezentanţi de frunte ai muzicii lăutăreşti contemporane: Ion Albeşteanu; Marcel Budală; Cornelia Catanga; Florea Cioacă; Damian Drăghici; Ion Drăgoi; Toni Iordache; Fărâmiţă Lambru; Damian Luca; Gabi Luncă; Romica Puceanu; Ilie Udilă ş.a. Lor li se adaugă renumite tarafuri printre care Taraful Haiducilor de la Clejani şi Taraful de la Vărbilău cu solista Maria Radu.
Într-o fericită îngemănare lăutarii au intrat în muzica populară cultă ca, de pildă, în cântecul interpretat de Irina Loghin, ale cărui versuri sunt: “Zi din strună, lăutare,/Să-mi beau mai uşor paharul./Astă seară pentru mine/Tu îmi eşti prieten şi crâşmarul./Cântă-mi, lăutare,/Cântă-mi ce ştii mai bine./Cântă-mi în noaptea asta/Numai pentru mine./Adu vinul, mai crâşmare,/Să-mi înec în el amarul/Şi de nu ţi-oi cânta bine,/Să nu-mi mai umpli paharul.”.
Se cuvine să preţuim comoara multiseculară a muzicii noastre lăutăreşti şi să veghem ca aceasta să nu fie năpădită de buruienile dăunătoare ale unor mode facile sau vulgare destinate în exclusivitate avantajelor pecuniare.
Autor Dan Mihai Bârliba
