Nu mi-aş fi închipuit că voi vedea două locuri legate de biografia poetului rus Vladimir Maiakovski în perioada când eram Ambasador al României în Georgia. De altfel nimeni din ţara-gazdă nu mă informase despre asemenea fapte literare, mai ales că erau bine cunoscute resentimentele faţă de Rusia accentuate după evenimentele post-sovietice din Abkhazia şi Ossetia de Sud şi mai târziu după înlăturarea lui Eduard Şevardnadze de la putere prin “revoluţia trandafirilor”.
Primul loc identitar este satul Bagdadi unde s-a născut Maiakovski la 19 iulie 1893.Tatăl său lucra ca brigadier silvic fiind apreciat de ţăranii localnici pentru munca sa. Cel de-al doilea loc se găseşte în oraşul Kutaisi: şcoala unde viitorul poet a învăţat din 1902 până în 1906 când tatăl lui moare de septicemie, iar el se mută la Moscova împreună cu mama sa şi cu cele două surori mai mari Olga şi Ludmila terminându-şi acolo studiile elementare peste doi ani. Despre acele locaţii aveam să aflu cu totul întâmplător în deplasările mele oficiale la Kutaisi, al doilea oraş ca mărime din Georgia; nimeni, absolut nimeni din numeroşii interlocutori, reprezentanţi importanţi ai vieţii artistice şi literare nu m-a informat vreodată despre aceste aspecte.
În ultimii ani, după revenirea de la postul ambasadorial din Georgia mi-am propus să cunosc din multiple surse de documentare detalii despre acest “neînţeles al epocii sale”. În 1918 V. Maiakovski a fost editor al Gazetei futuriştilor din Petrograd, iar în 1919 începea să scrie o serie de poeme populare dedicate bolşevicilor şi scurte piese de propagandă comunistă. După unele vizite la Berlin şi Paris el revine la Moscova întemeind împreună cu Osip Brik o grupare literară dadaistă numită Levâi front iskustva/Frontul de stânga al artei. Maiakovski este autorul unei elegii despre moartea lui Lenin pentru care ajunge să fie cunoscut în întreaga Rusie şi chiar dincolo de aceasta prin vizitele efectuate în Mexic, Cuba şi S.U.A. Dintre creaţiile sale menţionez câteva: Flautul vertebrelor; Odă revoluţiei; Ploşniţa; În gura mare ş.a.
Scurta biografie a lui Vladimir Maiakovski a fost un mozaic de atitudini şi opţiuni: dadaism; proletcultism; leninism; futurism; internaţionalism proletar; realism socialist; naţionalism post-ţarist etc. A avut o viaţă romantică instabilă: a iubit-o pe Lili Brik (soţia lui Osip Brik) căreia i-a dedicat Norul cu pantaloni, un poem alcătuit din patru strigăte: “Jos cu iubirea voastră!”; “Jos cu arta voastră!”; “Jos cu orânduirea voastră!”; “Jos cu religia voastră!”. Aflat la Paris el a avut o idilă cu tânăra de 18 ani Tatiana Iakovleva, prietenă a scriitoarei Elsa Triolet, care se stabilise în Franţa din 1918. Faţă de Lenin a manifestat o slugărnicie fără seamăn fiind conştient că această atitudine va deveni “o zestre scumpă” pentru afirmarea sa literară şi jurnalistică. Maiakovski a fost o victimă a unui regim odios ce transformase cultura în politică şi politica în cultură subordonând criteriile literare intereselor conducătorilor comunişti din acea epocă.
Deşi cu câţiva ani înainte Maiakovski condamna într-un poem sinuciderea confratelui de condei Serghei Esenin, acesta îi spunea unui prieten la o şedinţă de cenaclu din anul 1929: “Pentru a scrie un poem excelent şi a putea fi citit aici acel poet trebuie să moară.”. În biletul său de adio el scria aceste cuvinte: “Mamă, surori, prieteni, iertaţi-mă. Nu este bine (nu recomand altora), dar pentru mine nu se poate altfel. Lili (persoana amintită anterior – n.n.), iubeşte-mă!”. Vladimir Maiakovski s-a sinucis la 14 aprilie 1930; peste 3 zile trupul său a fost incinerat depunându-se urna cu cenuşă în locul de veci din Cimitirul Novodevicii din Moscova. Ulterior dictatorul Stalin i-a adus elogii declarând că “a fost cel mai bun şi cel mai talentat poet al epocii noastre sovietice.”. În anul 1935 s-a ridicat o statuie a poetului în Piaţa “Triumfalnaia” din Capitala U.R.S.S.
Propun cititorilor în ultima parte a articolului meu un exerciţiu de interpretare lăsându-i să judece fiecare cu mintea lui câteva creaţii maiakovskiene diverse ca mesaje. Mai întâi redau fragmente din două poezii traduse în româneşte de Cicerone Theodorescu:
*Poetul muncitor: “E greu când – şerpi roşii ţâşnind din furnal-/metalele-n şuier încep să cutreiere./Dar nu stăm nici noi/ca trântori pe-un mal!/Cu raşpelul (pilă de oţel – n.n.) limbii şlefuim creiere./Poetu-i mare/ori tehnicianul/ce lumii-i aduce belşuguri şi spor?/Amândoi./Inimile sunt şi ele motoare,/Sufletul e şi el un motor./Egali şi tovarăşi,/acelaşi ni-i gândul,/proletari, trup şi suflet, care pot să se-ncumete/numai ei împreună/înfrumuseţându-l,/să urnească pământul în marşuri şi tunete./Cu diguri opri-vom furtuna flecară./La treabă!/De-ajuns cu oratorii,/Adio!/Afară, palavragii!/La moară,/vorbăreţii care mai bat apa-n piuă!”.
*Versuri despre paşaportul sovietic: “…Se dau paşapoartele. Îl dau şi pe-al meu/cu scoarţe ca focul./Se uită la unele-atent ca eretele,/Se uită la altele-n treacăt, mecanic./Pătruns de respect ia carnetele/cu leul britanic./Mâncându-l din ochi, se-ncovoaie cu totul/la unchiul de peste ocean/şi ca pe-un bacşis a luat paşaportul/american/Mirat ca o capră privind un afiş,/la cel polonez se uită cruciş,/cu toată-ncordarea tâmpeniei sale/şi parcă întreabă: «De unde venişi cu-aceste geograficeşti trufandale? »/Şi nici nu şi-a-ntors vigilentul bostan/şi nici să clipească nu-l vezi/când ia paşaportul danez, belgian/şi-al altor diverşi suedezi./Deodată e-n panică, se strâmbă, -i lehamite,/de parcă s-ar arde la gură cu borşu’/când pipăie colea gogeamite/paşaportul meu roşu./Mi-l ia ca pe-o bombă, sudori simte reci,/arici îl străpung şi cuţite./Mi-l ia ca pe-un şarpe de-un stânjen cu zeci/de limbi otrăvite… Cu câtă plăcere, ce pumni, ce picioare/mi-ar trage-a jandarmilor castă/că am paşaport sovietic, că-i doare/ciocanul cu secera noastră… Îmi scot paşaportul, îl flutur în vânt,/l-arăt tuturor, de nimic nu mă-mpiedic./Citiţi! Şi plezniţi de invidie! Sunt/cetăţean sovietic.”.
În continuare citez câteva versuri comemorative scrise de Maiakovski la adresa “marelui dascăl al proletariatului”:
*De vorbă cu tovarăşul Lenin (poezie compusă la 5 ani de la moartea acestuia): “Cu vâltoarea năucă de treburi, de fapte,/ziua trece, -i pe ducă, un ecou din ecou./În odaie e noapte şi sunt singur cu Lenin/care se uită de sus, din tablou./El vorbeşte. Şi-i energic şi cald,/sub zburlirea mustăţii mărunte,/arcul buzelor mute. Văd. Cuvintele-i ard./Uriaşa lui frunte strânge-n desele cute/uriaşul gândirii umane stindard.”.
*Lui Ilici (poezie creată la 6 ani de la decesul lui): “Cu toate sirenele bubuind spre potrivnici,/cu toate tractoarele laolaltă-n efort,/ascultă republica, tovarăşe Ilici,/ieşind la raport./Acum, când au smuls şi-alungară la dracu/vechiul regim ciocoiesc,/muncitorii cu secera, cu ciocanul, cu acul ţie îţi făgăduiesc:/Stârpind tot ce-i putred şi josnic şi rău,/vom face din muncă, sporind-o cu sete,/din inima socialismului tău/temeiul uman al întregii planete!”.
Am văzut la finele anilor ’80 la Teatrul Naţional din Bucureşti piesa Ploşniţa de Vladimir Maiakovski în regia lui Horea Popescu având o distribuţie formidabilă. Ţin minte un episod: când se aduceau unele platouri cu şuncă la masă o actriţă (îmi cer scuze că am uitat cine era) venea cu următoarea replică stârnind hazul general: “Dar unde mai găsiţi porc, cine mai găseşte astăzi porc?”.
Nu demult cu prilejul unei vizite la Băile Govora am întâlnit în faţa Hotelului Palace din staţiune un bust al poetului Vladimir Maiakovski. M-am întrebat cum şi când o fi ajuns bustul, nu Maiakovski în acel loc deşi cred că se cuvine să respectăm oricând şi oriunde o figură marcantă a literaturii poetice europene.
Autor Dan Mihai Bârliba
