Am ajuns la locul de veşnică odihnă al marelui compozitor Dmitri Şostakovici (1906-1975) cu prilejul unei misiuni oficiale la Moscova. La Cimitirul Novodevicii am văzut un monument funerar simplu din marmură neagră pe care erau gravate numele/prenumele, datele naşterii/morţii sale și un fragment de partitură. În acea iarnă aspră a anului 1979 nu ştiam decât o piesă superbă imprimată pe un disc Supraphone cumpărat la Praga unde eram Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor. Îmi amintesc faptul că proaspăta mămică Maria Cornelia punea deseori acel disc ce conţinea Romanţa din Suita Gadfly op. 97, o lucrare a lui Dmitri Şostakovici compusă pentru filmul Tăunul/1955 ecranizatdupă romanul omonim al lui Ethel Lilian Voynich.
Mai întâi voi scrie câteva cuvinte despre prima ipostază din titlul articolului meu: aceea de copil-minune. La vârsta de 9 ani Dmitri a început să ia lecţii de pian cu mama sa; de multe ori el dovedea abilitatea excepţională de a ţine minte tot ceea ce aceasta interpretase la lecţia precedentă şi mai mult decât atât el interpreta o muzică diferită de cea înscrisă pe partitura avută în faţă. În 1918, când avea 12 ani, a compus un marş funebru în memoria celor doi lideri ai Partidului Constituţional Democratic, asasinaţi de nişte marinari bolşevici fanatici (un episod ce nu putea fi eliminat mai târziu din biografia viitorului mare compozitor atunci când intrase în dizgraţia autorităţilor). La 13 ani a fost admis la Conservatorul din Petrograd, condus atunci de compozitorul Alexandr Glazunov. Primul său succes muzical a fost lucrarea de absolvire când avea 19 ani şi se intitula Simfonia nr. 1 op. 10. Doi mari dirijori ai vremii au fost impresionaţi de această compoziţie din tinereţea lui Şostakovici: astfel Bruno Walter a luat decizia de a interpreta premiera berlineză chiar în acel an, iar Leopold Stokovski a dirijat în anul următor premiera americană a Simfoniei la Philadelphia şi a realizat prima înregistrare a acesteia.
În privinţa ipostazei de artist-problemă, după câteva prezenţe apreciate şi încurajate de regimul sovietic (e.g. activitatea sa la un “teatru pentru tineretul proletar”, premiera din 1930 a operei Lady Macbeth din Districtul Mtsensk) cu începere din 1936 Şostakovici pierdea susţinerea oficială. Un moment semnificativ l-a constituit prezenţa lui Stalin în cursul anului la un spectacol cu acea operă, prezentat la Balşoi Teatr din Moscova; din relatările unor martori oculari reiese că dictatorul a părăsit înainte de final spectacolul, fiind foarte iritat. La câteva zile apăreau diverse articole negative în gazeta Pravda, printre care două intitulate: i) Talmeş-Balmeş în loc de muzică în care opera respectivă era denunţată ca fiind “primitivă, vulgară şi zgomotoasă, o muzică abstractă contrară idealului artistic sovietic”; succesul de care aceasta se bucurase în ultimii ani era evocat ca un argument pentru “caracterul ei formalist, corupt şi de influenţă burgheză”; ii) Balet mincinos care critica baletul Pârâul limpede pentru că acea creaţie ar fi înfăţişat în mod eronat viaţa ţăranilor dintr-o fermă colectivizată.
Un alt fapt se referă la retragerea Simfoniei nr. 4 în condiţiile atacurilor virulente din cotidienele comuniste, Şostakovici fiind foarte afectat încât se gândise chiar să se sinucidă; totuşi el a continuat să compună scriind Simfonia nr. 5 care l-a readus în graţiile puterii. Pe fondul “reabilitării” scrie lucrări de muzică de cameră printre care Cvartetul pentru coarde nr. 1. În timpul “Marii Terori” din 1936 mai mulţi membri sau prieteni ai familiei lui Şostakovici au fost întemniţaţi ori asasinaţi. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial Şostakovici compune Simfoniile nr. 7 “Leningrad” şi nr. 8. Este evacuat împreună cu soţia şi cei doi copii ai lor şi se mută la Moscova. Relaţia sa cu autorităţile se deteriorează din nou: Simfonia nr. 8 este interzisă, iar Simfonia nr. 9 este considerată de criticii muzicali ai vremii ca fiind “dezamăgitoare”.
Şostakovici s-a descurcat destul de greu prin “pădurea Simfoniilor sale” în funcţie de reacţiile diferite ale publicului. Iată ce mărturisea compozitorul: “Când s-a interpretat Simfonia nr. 8 aceasta a fost declarată deschis ca fiind contrarevoluţionară şi antisovietică. S-a spus: «De ce Şostakovici a compus o Simfonie optimistă la începutul războiului şi una tragică acum? La început ne retrăgeam, iar acum intenţionat a eşuat să satisfacă cerinţa explicită şi fermă a dictatorului Stalin pentru “un imn al victoriei”». Experţii în domeniu aveau să afirme că războiul a fost câştigat, iar Simfonia “frumuşică” a lui Şostakovici a fost interpretată mai mult ca o batjocură la adresa victoriei U.R.S.S. decât ca o piesă festivă, de sărbătoare. În timp ce lucra la Simfonia nr. 2 el a început să compună în 1928 opera satirică Nasul, bazată pe o nuvelă de Nikolai Gogol despre un oficial din Sankt Petersburg al cărui nas îşi părăseşte faţa, iar acel personaj începe o viaţă pe cont propriu. Când a avut loc premiera concertistică a acesteia în iunie 1929 ea a fost criticată imediat de Asociaţia Rusă a Muzicienilor Proletari, iar premiera scenică din 18 ianuarie 1930 a generat recenzii negative.
Foto: Armineaghayan, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
În perioada postbelică în lumea artei muzicale se resimţeau din nou practicile restrictive şi discreţionare. Alături de alţi doi mari compozitori, Serghei Prokofiev şi Aram Haciaturian, Dmitri Şostakovici a fost catalogat de Comitetul Sovietic Central (al cărui secretar era Andrei Jdanov considerat pe atunci succesorul lui Stalin, dar a murit înaintea dictatorului) de “formalism” fiind obligat să îşi ceară scuze în mod public; a pierdut postul profesoral de la Conservatorul din Moscova şi pentru un timp muzica sa nu a mai fost interpretată până când interdicţiile vor fi ridicate şi Şostakovici va primi mai multe premii la ordinul Ţarului Roşu. Chiar dacă a procedat la compunerea unor lucrări de elogiere a puterii sovietice aşa cum a fost cea intitulată Soarele străluceşte deasupra patriei noastre, Şostakovici nu a renunţat la creaţiile în stilul caracteristic, păstrându-le pentru vremuri mai bune, adică post-staliniste.
Moartea dictatorului în martie 1953 a reprezentat cel mai important pas către reabilitarea lui Şostakovici ca artist creator, un fapt marcat cu claritate prin Simfonia nr. 10. Încă un fapt merită a fi evidenţiat: în 1959 Şostakovici a apărut pe scena din Moscova la sfârşitul interpretării Simfoniei nr. 5 adresând felicitări lui Leonard Bernstein şi Orchestrei Filarmonice din New York care se aflau într-un turneu în U.R.S.S. În acel an a fost înregistrată Simfonia nr. 5 de către compania americană Columbia Records. Cedând presiunilor insistente Şostakovici devenea membru al P.C.U.S. în 1960, iar peste un deceniu şi jumătate îşi dădea sfârşitul.
Am identificat câteva cugetări curajoase şi lucide ale lui Şostakovici: *“Dacă mi s-ar tăia ambele mâini tot aş continua să compun ţinând stiloul cu dinţii.”; *“Muzica spune tot. Nu are nevoie de comentarii istorice sau isterice. Pe termen lung orice cuvinte despre muzică sunt mai puţin importante decât muzica în sine.”; *“Care anume pot fi considerate emoţii umane? Cu siguranţă nu doar lirismul, tristeţea, tragedia. Nu are şi râsul dreptul de a primi acest titlu de emoţie umană? Vreau să lupt pentru dreptul legitim al râsului de a fi prezent în muzica serioasă.”.
În încheiere îi invit pe cititorii mei ca să asculte înregistrarea Romanţei din Suita “Gadfly”/Tăunul, opus 97 interpretate de Royal Philarmonic Orchestra din Londra avându-l ca solist pe renumitul violonist Jonathan Carney. Poate ar fi bine ca acest moment de intensă trăire artistică să fie ales pentru ziua de 9 august, când se vor comemora 49 ani de la părăsirea vieţii pământene şi trecerea ilustrului compozitor Dmitri Şostakovici în Eternitate sub auspiciile Muzei Euterpe.
