Fireşte, nu există cititor perfect, la fel cum nu există nici scriitor perfect. Dacă cel din urmă, oricât de talentat ar fi, poate scăpa o imperfecţiune de stil, o repetiţie nedorită sau un final care să nu fie pe măsura întregului, primul, oricât de asiduu ar fi efortul său de a citi literatură de bună calitate, poate să nu recepteze corect mesajul pe care autorul a vrut să-l transmită, să îi scape un detaliu care poate avea importanţă în interpretarea cărţii sau să atribuie un alt sens unui capitol sau unui paragraf.
Important este însă ca aceste scăpări să nu fie prea mari şi prea dese, nici de o parte, nici de cealaltă.
Mărturisesc că, deşi în majoritatea cazurilor ”prind” (sper!) esenţa a ceea ce a voit să transmită autorul şi întotdeauna după ce termin o carte îmi formez o părere despre ea, fie pozitivă, fie negativă, au existat şi cazuri în care am fost depăşit de complexitatea lucrării sau de nivelul foarte ridicat la care scriitorul în cauză îşi plasa de la bun început opera. Mi s-a întâmplat cu lucrări de Eliade, Borges sau Blaga, asta neînsemnând că nu au existat şi scrieri ale aceloraşi autori pe care să le fi perceput corect.
Dar ce (mai) înseamnă, în ziua de azi, să citeşti o carte?
Nu cumva totul se depărtează, nedorit şi nefericit de mult, de la sensurile iniţiale?
Am pornit de la o observaţie simplă, făcută mai ales în cazul librăriilor de cartier, care îşi restrâng standurile, spaţiile rezervate cărţilor. În general, sunt ”aprovizionate” şi cu titluri de ultimă oră, cu noutăţi, dar nu sunt solicitate/cumpărate prea multe exemplare.
În compensaţie, cu intenţia de a majora gradul de rentabilitate, au apărut (şi s-au dezvoltat permanent) vitrine cu accesorii, pe de alta, gama produselor oferite spre vânzare în librării s-a extins, cuprinzând şi şiraguri de perle, obiecte decorative, căni inscripţionate, pungi-cadou etc.
Raioanele duplex sunt solicitate şi produc ”capital”. Deocamdată sunt la paritate cu standurile de cărţi, dar, conform unor librari, cererile de titluri/autori au devenit sporadice.
Sau, potrivit unei observaţii personale, făcute de data aceasta la o librărie din centru, se cer mai mult acele cărţi care pot fi denumite ”un fel de hrană pentru snobi”…
Deci trebuie să ne fie clar că vânzarea de carte este o industrie şi, ca atare, trebuie respectate toate regulile aferente.
Mai departe, cum se desfăşoară citirea şi mai ales înţelegerea lucrării alese?
În acest context, au apărut tot felul de ”inovaţii”, de exemplu, oferte de ”rezumate” ale cărţilor (am înţeles că unele cărţi circulă şi sub formă de rezumat în mediul online), cursuri care să te înveţe ”cum să citeşti modern”, omul aflându-se în criză de timp, s-a vehiculat că n-ar fi rău să ascultăm teoria unui critic american, care spune că nu este obligatoriu să citeşti o carte în întregime, important este să prinzi firul naraţiunii şi să te familiarizezi cu personajele (!). În cazul teatrului, pe lângă tot soiul de inovaţii menite să-l facă mai atractiv, apăruse ideea (nu ştiu dacă s-a şi aplicat, dar s-a vehiculat) ca… spectatorul să aleagă finalul.
Ce se întâmplă. Actul cultural, indiferent că e vorba de carte, film, teatru, balet sau orice altceva, are un standard. Are o esenţă care îl defineşte. Dacă omul modern nu mai are timp pentru cultură, sau nu mai are capacitatea s-o înţeleagă, e problema lui (şi e o problemă tristă). Nu putem ”masacra” creaţia artistică doar pentru a se adapta timpurilor.
Să atragem cititorul/spectatorul prin calitate, nu prin ”sclipici”
Da, trebuie să atragem cititorul/spectatorul. Dar prin calitate, nu prin ”sclipici” sau deformare a conţinutului.
Apoi, încă se mai fac confuzii asupra rostului fundamental al unei cărţi. O carte se poate citi pentru a urmări firul naraţiunii, derularea poveştii, sau pentru a analiza subtextul, a deduce sensul romanului, intenţia autorului.
La ora actuală, tendinţele s-au orientat prioritar spre ce se întâmplă în carte cu personajele (ex. se iubesc, nu se iubesc, se ceartă, se despart, se reîmpacă, fac sex etc.) şi mai puţin, ori în unele cazuri chiar deloc, cu semnificaţia textului parcurs – în termeni colocviali, nu e nimeni preocupat de ”morala” fabulei, şi de aici devalorizarea lecturii, transformarea acestui proces intim, de decelare, într-un demers stereotip.
În fapt, este şi periculos să ”modernizezi”, în sensul amintit, lectura. Poţi pierde ideea de fond a romanului. Preluarea unui ”rezumat”, a unei relatări efectuate de terţi poate induce în eroare, este posibil ca cel care o face să nu înţeleagă chiar toate valenţele cărţii. Dacă ai face experimentul de a supune un titlu discuţiei (între 2, 3, 4 sau mai multe persoane), vei constata că fiecare dintre participanţii la discuţie a reţinut cel puţin un aspect nerecepţionat de ceilalţi. Unul e mai analitic, altul mai preocupat de o anume psihologie, caracteristicile unui personaj etc.
Cu tot respectul pentru critică, este posibil ca nici părerea criticului să nu fie 100% în acord cu ce a vrut autorul să transmită sau să nu releve în totalitate sensurile ascunse. Este bine să îţi confrunţi părerea cu a altora, dar nu trebuie să preiei automat judecăţile unor terţi, ci, în primul rând, să treci prin filtrul propriei gândiri, să vezi ”ţie ce-ţi spune” opera respectivă.
Autor Mihai Gîndu
Citește și: Tânăra eroină de la Jiu
