George Georgescu s-a născut la Sulina/judeţul Tulcea la 12 septembrie 1887. Un detaliu biografic merită să fie cunoscut de cititorii acestui articol: chiar în ziua naşterii sale tatăl lui, un şef de vamă, câştigase la Loterie pe numele băiatului o vioară; murindu-i mama, el a fost crescut de o mamă vitregă pe care nu a îndrăgit-o niciodată din cauza asprimii ei; copilul şi-a găsit unica alinare în acea vioară care parcă i-ar fi fost predestinată. După studii de vioară şi violoncel efectuate la instituţii de profil din Capitala României, el a ajuns în fragedă tinereţe la Şcoala Superioară de Muzică de la Berlin, fiind elevul profesorului de violoncel Hugo Becker (1863-1941), care era posesorul a două violoncele marca Stradivarius: un Cristiani construit în 1700 şi un al doilea realizat în 1719 cunoscut astăzi sub denumirea de Becker. George Georgescu avea să scrie mai târziu: “Tot ceea ce ştiu am învăţat de la Hugo Becker.” (apud: Alain Chotil-Fani, Danube to Bucharest). Din anul 1910 George Georgescu a făcut parte ca violoncelist din cvartetul de coarde care era condus de Henri Marteau.
La propunerea venită din partea compozitorului Richard Strauss şi a dirijorului tot de etnie germană Arthur Nikisch el începe să studieze cu mare conştiinciozitate arta dirijorală dovedind calităţi incontestabile în acel domeniu. Primul său succes recunoscut ca atare l-a avut în anul 1918 aflându-se la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin. Revenit în ţară, preia conducerea Orchestrei Filarmonice din Bucureşti unde a promovat – pe lângă compoziţiile marilor clasici străini printre care cele ale creatorilor lui preferaţi Richard Strauss, Ludwig van Beethoven şi Johannes Brahms – operele muzicienilor români George Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Marţian Negrea, Mihail Jora, Constantin Silvestri.
George Georgescu a devenit în scurtă vreme – prin concertele pe care le dirija cu mare talent nu doar în ţară, ci şi în străinătate (Germania, Austria, Franţa, S.U.A., U.R.S.S., Anglia etc.) la pupitrul unor orchestre celebre – un nume respectabil în peisajul artistic mondial. A intrat în analele muzicii simfonice mondiale momentul 1963 al debutului său britanic la Royal Festival Hall. George Georgescu a dirijat: la Viena – Simfonia a IX-a de Beethoven; la Paris – compoziţii de Maurice Ravel; la Praga – uvertura la opera Mireasa vândută de Bedřich Smetana; în Italia – compoziţii ale lui Ottorino Respighi; la Varşovia – simfonia Cântece nocturne de Karol Szymanowski; la Sofia – Concertul pentru pian şi orchestră de Pancio Vladigherof pentru a menţiona doar câteva prezenţe de referinţă ale renumitului maestru care ştia să înnobileze orchestra şi parcă să o însufleţească în mod miraculos. A colaborat cu muzicieni remarcabili precum: Pablo Casals, Arthur Rubinstein, Alfred Cortot, Sviatoslav Richter, Yehudi Menuhin. De pildă, a fost memorabil concertul cu următorul trio de excepţie: George Georgescu la pupitrul dirijoral; George Enescu la vioară şi Pablo Casals la violoncel.
În calitate de director al Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti timp de peste trei decenii George Georgescu a avut o contribuţie esenţială la formarea primei orchestre a ţării şi la consolidarea acesteia ajungând la performanţe similare renumitelor ansambluri simfonice ale lumii. A fost profesor la Conservatorul din Bucureşti şi director al Operei Naţionaledin Capitala României. De asemenea, a avut o activitate intensă în domeniul înregistrărilor la mari case de discuri din ţară şi din străinătate: Electrecord/România; Aprelevka şi Melodiya/ex-U.R.S.S. şi F. Rusă; Supraphon/ex-Cehoslovacia; PolskieNagranie Muza/Polonia ş.a.
George Georgescu este deţinătorul multor titluri de onoare: membru corespondent al Academiei Române; Artist al Poporului; Ordinul Muncii, clasa I-a.
În lumea criticilor muzicali de notorietate personalitatea lui George Georgescu a fost descrisă în termeni elogioşi. Astfel era evocată convergenţa rar întâlnită între două calităţi ale sale: pe de o parte, capacitatea de a conduce orchestra după dânsul într-un flux original în timpul fiecărui concert pe care îl dirija; pe de altă parte, carisma personală între orchestră şi public, generatoare a unei stări puternice şi permanente de receptivitate şi de comunicare. Postura de dirijor s-a îmbinat cu cea a creatorului veritabil care căuta să descătuşeze mesajele adevărate ale muzicii interpretate. Fiind familiarizat cu rigoarea germană încă din anii tinereţii, el respecta tradiţia, dar reuşea de fiecare dată să o combine armonios şi discret cu noile tehnici de abordare a actului muzical. Este unanimă aserţiunea că prin întreaga sa activitate George Georgescu a constituit un model al perseverenţei, generozităţii artistice şi pasiunii atât pentru publicul de diferite vârste, cât şi pentru viitoarele generaţii de muzicieni.
George Călinescu scria în motto-ul cărţii intitulate simplu şi direct George Georgescu, scrise de soţia sa, Tutu Georgescu: “În faţa sau în incinta Ateneului Român George Georgescu merită un bronz grandios care să sune când îl loveşti cu degetul, sonor ca şi sufletul său.”.
Deşi presa dâmboviţeană încerca să îi dezbine pe cei doi mari muzicieni utilizând titluri categorice şi răuvoitoare ca “Enescu sau Georgescu?”, George Enescu – după ce l-a audiat când îi dirija Simfonia I-a în noiembrie 1925 – i-a scris lui George Georgescu: “Pentru a treia oară sau a patra oară în toată viaţa mea de compozitor am avut adevărata emoţie nespus de dulce pe care o resimte autorul când se simte în fine înţeles şi se vede interpretat cu convingere… îndrăznesc să zic: cu dragoste!”.
Compozitorul armean Aram Haciaturian (1903-1978) descria personalitatea artistică a maestrului român în următoarele cuvinte: “Un mare dirijor, fin, un muzician inspirat, un artist remarcabil… toate acestea sunt nişte caracteristici banale şi de obicei nu îţi spun mare lucru, însă câteodată, într-adevăr foarte rar înţelesul adevărat al acestor cuvinte care ne-au devenit obişnuite parcă izvorăşte afară…Şi cu George Georgescu lucrurile stau tocmai aşa… El niciodată nu căuta să epateze publicul cu efecte nemaiauzite, nu inventa niciodată nişte tempo-uri neobişnuite, nişte nuanţări inimaginabile. El pur şi simplu interpreta magistral muzica”.
Am avut plăcerea de a asista în ziua de 12 ianuarie 2024 la concertul omagial organizat de Filarmonica “George Enescu” a Ateneului Român din Bucureşti cu participarea dirijorului Cristian Măcelaru şi a violonistei Sarah Nemţanu. Arătam anterior că George Georgescu s-a aflat la conducerea acestei instituţii muzicale timp de câteva decenii. În mod simbolic repertoriul concertului a cuprins poemul simfonic O viaţă de erou al marelui compozitor german Richard Strauss, cel care l-a îndemnat pe George Georgescu să îmbrăţişeze o carieră în domeniul dirijoral, ajungând un nume de referinţă prin bagheta stăpânită cu o virtuozitate desăvârşită ca un magician. Cu acel prilej tânărul nostru artist declarase presei: “Prin acest concert aduc un omagiu moştenirii culturale a marelui dirijor George Georgescu, un adevărat erou român. Cariera sa internaţională a adus o atenţie cu adevărat necesară calităţii artei din România. Este important ca generaţia mai tânără să înţeleagă standardul ce trebuie menţinut întrucât cel mai înalt tribut pe care îl putem aduce acestor maeştri este să continuăm munca lor propulsând puterea artei în viaţa noastră de zi cu zi.”.
În urmă cu şase decenii, la 1 septembrie 1964 marele nostru dirijor George Georgescu a trecut în lumea neînsufleţită, dar a intrat în Eternitatea creaţiei artistice.
Astăzi o stradă din sectorul 4 al Bucureştilor îi poartă numele. Mă întreb retoric: oare nu este prea puţin pentru o personalitate prestigioasă care a marcat cu pregnanţă cultura muzicală românească şi universală?
Autor: Dan Mihai Bârliba
