Când eram copil – în fiecare an înainte de Sărbătoarea Schimbării la Faţă – în oraşul Roman din inima Moldovei venea Circul în cadrul Iarmarocului anual; era o mare atracţie pentru acrobaţiile, dresurile de animale şi scamatoriile de tot felul cu care acesta îi impresiona pe numeroşii spectatori: părinţi, bunici şi copii. În coordonatele sale mult mai modeste decât “confraţii” din Vestul Europei, Circul domina întreaga urbe, fiind un eveniment ce cu greu putea fi dat uitării în următoarele luni. Pentru a-mi mai trece dorul de el în timpul anului răsfoiam “Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu şi “Cartea cu Apolodor” de Gellu Naum, ambele viu colorate care încă se mai află în biblioteca mea, fiecare dintre cele două cărţi fiind un fidel “Alter Ego” al Copilăriei.
Pe meleagurile româneşti, atât în Capitala ţării, cât şi în multe oraşe din provincie Circul avusese o îndelungată istorie. Într-o scriere intitulată “Călătorie în lumea circului” apărută la Editura “Meridiane” din Bucureşti în 1967 I.C. Butnaru evoca prezenţa în veacul al XIX-lea a unor trupe de circ străine: spectacolele susţinute la Iaşi de călăreţul francez Soulié şi cele ale scamatorului italian Bartolomeo Bosco renumit pentru iluziile sale optice. La Bucureşti ajunseseră vestitele Circuri Hüttemann, Sidoli şi Suhr care obişnuiau să îşi amplaseze estradele temporare în Piaţa Constantin Vodă de pe Podul Mogoşoaiei sau în unele clădiri aflate lângă Cheiul Dâmboviţei. Familia Sidoli (directorul şi proprietarul circului, Theodor alături de cei 2 fii, Cezar – jokeu şi Franzin – jongleur şi de cele 4 fiice Medeea, Luiza, Serena – amazoane, Clotilda – dresoare) şi-a pus numele pe edificiul sui-generis al Circului românesc. Au apărut sub îndrumarea lor o serie de artişti autohtoni ca primul nostru dresor de elefanţi, George Mateescu, trapeziştii (cei 4 fraţi Dumitrescu şi Stroici), clovnii Ciacanica, Toni Mărculescu şi Tonino Milea. În timpul Primului Război Mondial şi în perioada postbelică circul autohton a traversat o criză de identitate, fostele arene fiind înlocuite cu ringurile de box sau pur şi simplu abandonate ori demolate. Redau un trist pasaj din reportajul publicat de ziarul “Dimineaţa” într-un număr din luna august 1932: “Circul Sidoli, de a cărui existenţă se legau primele bucurii spectaculare ale copilăriei multora dintre bucureşteni, dispare…Bucureştenii vor rămâne fără circ.Nu mai reprezenta nimic şandramaua de pe Strada Poliţiei în angrenajul artistic al Capitalei, dar parcă oricum e prea trist un oraş fără circ. Nu vi se pare? Nu, desigur că nu, fiindcă veţi spune că avem o sută de arene sportive, de cinematografe, de piscine, de teatre, de cabareturi. Şi totuşi, e pustiu oraşul fără circ. Întunecat, ca o viaţă fără copilărie.”.
Foto: Freepik
Am găsit pe surse publice un program al Circului Krateyl/stagiunea 1953 care începea cu deviza “Trăiască Republica Populară Romînă!” şi se încheia cu altă deviză: “Trăiască lupta pentru pace!”. Iată conţinutul acelui program:“Sburătorii; Persh; Moment vesel; Dublu trapez; Echilibristică în cap pe trapez volant; Act muzical; Porumbei şi câini dresaţi; Echilibrişti şi acrobaţii pe scară; Dresură de înaltă şcoală; Bare fixe; Câinele matematic şi muzical; Evoluţiuni aeriene pe lyră; Atletică grea; Mélange acrobatic act; Moment vesel; Prestidigitaţie.”. În 1954 lua fiinţă Circul de Stat situat pe Bulevardul Nicolae Bălcescu în zona unde se află acum Teatrul Naţional; îmi amintesc faptul că am văzut acea clădire într-o vară când – elev fiind – am venit la unchii mei din Bucureşti. În 1962 a fost inaugurat edificiul noului Circ de Stat/Circul Metropolitan de azi din sectorul 2 al Capitalei.
De biografia Circului nostru din ultimele decenii ale veacului trecut se leagă o mare tragedie: în seara zilei de 7 noiembrie 1970 în arena din localitatea ucraineană Harkov celebra dresoare română Lidia Jiga părăsea viaţa în faţa numeroşilor spectatori uimiţi şi îndureraţi. Dresura se efectua cu 5 lei (Ruslan, Osvald, Prinţ, Niki, Gambus) şi 3 tigri (Bengal, Amur, Banghera); după primul număr executat cu măiestrie şi curaj, frumoasa Lidia s-a întors spre public cu spatele la animale, mulţumind puternicelor aplauze ce nu mai conteneau. În acel moment fatal leul Ruslan şi tigrul Amur s-au repezit spre ea muşcând-o de gât şi de ceafă; intervenţia urgentă a românilor din arenă (jet de apă, gloanţe oarbe trase în urechile jivinelor, lovirea lor în cap cu o furcă) nu a mai avut niciun efect, iar în vacarmul general stârnit uşa grilajului prin care se intra în arenă fusese uitată deschisă. Anterior dresoarea, o superbă braşoveancă de la poalele Făgăraşului, născută la 1 mai 1932, obişnuia să se deplaseze pe străzile din Bucureşti cu maşina ei decapotabilă şi cu tigrul preferat Amur pe locul din faţă de lângă dânsa spre uimirea trecătorilor. S-a povestit că în urma acestei teribile tragedii Amur a refuzat să mai mănânce şi după aproape o lună el a murit; colegii de manej ai Lidiei susţineau că tigrul parcă dorise să plătească prin propria viaţă crima pe care o făcuse (numai Dumnezeu poate şti ce a fost în sufletul şi mintea lui de animal sălbatic!).
Prezint în acest articol trei creaţii versificate despre lumea circului:
*Circul de Alain Bosquet (1919-1998): “Ştiam, în dosul colinelor,/un circ cu un capitel/unde se ţintuiau cometele creţe,/lunile verzi./Aveam voie să vin aici duminica,/în timpul verii./Iarna, era interzis şcolarilor,/ca să nu-i dăuneze lui Charlemagne,/gravitaţiei universale,/lui Jean Racine şi ipotenuzei./Deplângeam caii,/care se ridicau în două picioare,/ca nişte statui./Trapezista avea sânii prea albi,/ceea ce nu e recomandabil/băieţilor de vârsta mea./Scamatorul îşi tăia logodnica în două,/dar ea se descurca fără cea mai mică rană./Câinii cântau la vioară./Elefanţii se culcau pe spate, munţi demni de milă/pentru o bucată de zahăr./Dintr-un pepene verde ţâşnea/un zbor de pelicani./Aveam poftă să muşc îmblânzitoarea:/iată de ce /preferinţa mea mergea spre tigrii din Bengal.”.
*Ultima oră de Ion Minulescu (1881-1944): “La circ…/Un accident banal-/Un acrobat,/Un salt mortal/Şi…/Acrobatul nu s-a mai sculat…/Alămurile din orchestră au tăcut,/Iar clovnii din arenă au ţipat…/Dar publicul din staluri n-a crezut/Că poate fi şi-un accident adevărat/Şi-a fluierat…/Zadarnic-/Mortul n-a mai înviat…/Păcat de el!…/Era un tânăr acrobat frumos,/Cu corpul tatuat de sus şi până jos,/De care publicul se minuna,/Când îl vedea-ndoit ca un inel,/Iar când pe bara fixă se-nvârtea/Ca o morişcă de cafea/Cu balerina lângă el!/Dar balerina nu-l iubea!…/Povestea lui?/Hm!…/Povestea mea-/A mea,/A ta./Şi-a altora!…/Acelaşi accident de circ, banal…/O zi <relache>,/Şi-apoi la fel,/Cu-aceeaşi balerină lângă el,/Alt acrobat…/Alt salt mortal!…”.
*Circ planetar de Ion Pillat (1891-1945): “Începe muzica de sfere ca o fanfară şi pe pistă/Pe care căile lactee au nins nisipul cel mai fin,/În fracu-i ros director Febus salută cerul şi insistă/În libertate să-i prezinte planetele cu joc divin./Pe calul alb se-avântă Venus într-un costum de baletistă,/Mercur, pe calu-i murg, împarte înflăcăratul ei destin./Galopul lor se-ndepărtează şi Marte vine, după listă,/Mânând cu biciul Sateliţii: doi ponei mici cu mersul lin./Fanfara stă: sunt acrobaţii. Saturn se-ntoarce prin inele;/În salt mortal Neptun şi-Uranus se-aruncă dincolo de stele./Cometele, paiaţe proaste, încurcă tumbele cereşti./Deoparte Terra, stea uitată, cu fard spălat de lacrimi, şade/Pe braţe cu trupşorul rece al Lunii moarte – pe când cade/Pe-arena lumilor furtuna aplauzelor îngereşti.”.
Circul actual se caracterizează prin absenţa animalelor şi a clovnilor clasici şi prin combinarea tehnicii tradiţionale cu alte forme ca arte vizuale, marionete, arte marţiale, sporturi extreme, momente teatrale, momente coregrafice ş.a. În media am văzut o definiţie care mi s-a părut a fi sugestivă şi satisfăcătoare: “Circul contemporan este o formă de artă hibridă aflată la graniţa dintre teatru şi dans, dintre tradiţie şi invenţie. El are tot ce este vechi: zbor, cădere, graţie, risc, transpiraţie, răni, frumuseţe, momente de frică absolută. Are realitatea întâlnirii dintre viaţă şi moarte, secundele în care timpul se scurge încet şi are deseori, dacă nu întotdeauna, virtuozitatea diavolului. Mai presus de toate, are calitatea imprevizibilului.”.
Autor Dan Mihai Bârliba
