Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) a fost unul dintre cei mai prodigioşi creatori în domeniul muzicii clasice. Reamintesc cititorilor mei că în această gazetă am scris în mai multe rânduri despre remarcabila personalitate. În scurta sa viaţă el a compus 41 de simfonii, 27 de concerte pentru pian şi orchestră, pentru vioară şi orchestră, pentru clarinet, pentru harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, numeroase cvartete, sonate, serenade, cantate, 17 opere printre care: Nunta lui Figaro, Răpirea din Serai, Don Giovanni, Flautul fermecat, Cosi fan tutte ş.a. Richard Wagner scria că “geniul lui excepţional îl situează mai presus de oricare maestru în toate domeniile artei şi în toate timpurile”. La Viena am văzut împreună cu soţia mea în toamna anului 1984 Monumentul lui Mozart din “Burggarten”.
Multe dintre părerile lui Mozart despre muzică se regăsesc în scrisorile sale din care am ales câteva:
*“Slavă Domnului, opera mea La finta giardiniera a văzut ieri, pe 13, scena şi a reuşit atât de bine încât mi-e imposibil să-ţi descriu gălăgia ce s-a produs… după fiecare arie a urmat necontenit o explozie înspăimântătoare de aplauze şi strigăte de «viva maestro»… aplauzele şi tropotele nu încetau decât dacă ariile erau reluate şi tot aşa mereu.” (14 ianuarie 1775).
*“Eu sunt compozitor şi născut să devin dirijor. Nu pot şi nu vreau să-mi îngrop astfel talentul meu de a compune (dând lecţii de pian) pe care Dumnezeu mi l-a dăruit cu atâta bogăţie (pot să spun aceasta fără trufie, căci o simt acum mai mult ca oricând)… Aş prefera, ca să spun aşa, să neglijez mai degrabă pianul decât compoziţia, căci pianul este pentru mine numai un accesoriu, deşi, slavă Domnului, un accesoriu important!” (7 februarie 1778).
*“Nu trebuie să crezi că aş fi leneş, nu, ci numai că este cu totul contrariu geniului meu, felului meu de viaţă! Ştii că sunt, ca să zic aşa, cufundat în muzică şi mă ocup toată ziua cu ea, că îmi place să fac speculaţii, să studiez, să reflectez. Aici, însă, din cauza traiului pe care-l duc, sunt împiedicat să fac acest lucru. Voi avea câteva ore libere, dar aceste puţine ceasuri îmi vor fi mai curând necesare pentru odihnă decât pentru muncă.” (31 iulie 1778).
*“La un moment dat s-a întâmplat ca plebea vieneză, care şi aşa este destul de lipsită de maniere, să se îmbulzească astfel încât au împins-o pe Marea Ducesă de la braţul Împăratului până în mijlocul dansatorilor. Împăratul a început să bată cu piciorul în pământ, să înjure ca un vagabond, să îmbrâncească lumea şi să lovească în stânga şi în dreapta.” (5 decembrie 1781).
Antonio Salieri (1750-1825) a fost maestru al Capelei Curţii Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea şi îndrumător al marilor muzicieni Beethoven, Liszt şi Schubert. A câştigat un mare prestigiu ca dirijor şi compozitor al unor lucrări de muzică de operă, muzică sacră şi muzică de cameră; printre acestea s-au aflat Armida; La scuola de’gelosi; Palmira, Regina di Persia; Falstaff o sia, Le tre burle ş.a. În anul 1776 el a scris oratoriul La passione de Gesù Cristo pe un libret de Pietro Antonio Domenico Trapassi (alias Metastasio). Monumentul său funerar din “Zentralfriedhof”din Viena – pe care am avut prilejul să îl văd în perioada menţionată anterior – are gravate aceste versuri scrise de fostul lui elev Joseph Weigl: “Dormi în pace! Neacoperită de colb,/Veşnicia va înflori pentru tine./Dormi în pace!/În veşnice armonii./Dizolvat este duhul tău./El s-a exprimat în note-ncântătoare,/Acum pluteşte spre frumuseţea nemuritoare.”.
Antonio Salieri Foto: Joseph Willibrord Mähler, Public domain, via Wikimedia Commons
Am reţinut o confesiune a lui Antonio Salieri pentru semnificaţia ei existenţială: “Simt că mi se apropie capătul zilelor; simţurile mi se năruiesc; deliciul şi forţa mea în crearea cântecelor sunt duse. Cel care a fost odată onorat de jumătate din Europa este uitat. Alţii sunt obiecte ale admiraţiei. Cineva trebuie să lase locul altcuiva. Nu îmi rămân nimic altceva decât încrederea în Dumnezeu şi speranţa unei existenţe neînnourate pe tărâmul păcii.”.
Devenise tot mai evidentă în lumea melomanilor şi a criticilor muzicali rivalitatea dintre faima lui Salieri şi talentul ambiţiosului Mozart. De pildă, Mozart a concurat de două ori pentru postul de profesor de canto şi respectiv de profesor de pian al Prinţesei de Würtemberg de la Curtea Imperială, dar în ambele situaţii a existat opţiunea pentru Salieri care era mai experimentat. Mozart i-a scris tatălui său Leopold, exprimându-şi nemulţumirea faţă de faptul că “unicul care contează în ochii Împăratului este Salieri”. Pe fond Mozart era supărat că, în virtutea poziţiei sale privilegiate la Curte, Salieri promova intens lucrările unor compozitori italieni în detrimentul celor austrieci sau germani. Din cauza acestor animozităţi vizibile au apărut unele speculaţii privind chiar o otrăvire a lui Mozart, pusă la cale de Salieri.
Relaţia dintre Mozart şi Salieri nu a fost, totuşi, una dominată numai de rivalitate, ci a conţinut anumite momente de normalitate colegială şi de colaborare directă. De pildă, Mozart l-a angajat pe Salieri ca să îi predea fiului său Franz Xaver. În 1788, când Salieri a fost angajat Kappelmeister, el a readus în actualitate opera Figaro a lui Mozart în loc să vină cu o operă personală. De asemenea, la festivităţile de încoronare a lui Leopold al II-lea din 1790 Salieri avea pregătite trei Messe ale lui Mozart. Salieri şi Mozart au compus împreună Cantata pentru voce şi pian intitulată Per la ricuperata salute di Ophelia care sărbătorea revenirea pe scenă a renumitei soliste Nancy Storace. La sugestia lui Salieri Mozart a prezentat publicului mai multe lucrări proprii elaborate în perioada 1785-1789: Davvide penitente K 469; Concertul pentru pian în Mi bemol major K 482; Cvintetul pentru clarinet K 581; Simfonia în Sol minor K 550. Mai mult decât atât, Salieri a dirijat una dintre reprezentaţiile cu acele lucrări în cursul anului 1791. Într-una din ultimele scrisori adresate soţiei sale Mozart evoca astfel prezenţa lui Salieri la prezentarea operei Flautul fermecat K 620: “A ascultat-o şi a vizionat-o cu toată atenţia şi de la uvertură până la ultimul refren nu a fost nicio parte care să nu smulgă un «bravo» sau «bello» de la el.”.
Relaţia dintre cei doi compozitori şi interpreţi nu putea fi ignorată în universul artelor; dimpotrivă, a existat un frumos “evantai” postum al literaturii poetice, artei muzicale, artei teatrale şi artei cinematografice:
i) În 1832 poetul rus Aleksandr Puşkin a publicat drama poetică Mozart şi Salieri inclusă într-un volum intitulat Mici tragedii ce conţinea patru scurte piese de teatru.
ii) Folosind creaţia puşkiniană ca libret, compozitorul rus Nikolai Rimski-Korsakov a elaborat opera Mozart şi Salieri a cărei premieră a avut loc la 7 decembrie 1898 la Teatrul “Solodovnikov” din Moscova cu baritonul Fiodor Şaliapin în rolul lui Salieri; lucrarea a cuprins unele pasaje din Requiem şi Don Giovanni de Mozart. Opera a fost interpretată în premieră în Anglia la 11 octombrie 1927 (tot cu Şaliapin în rolul lui Salieri) şi în S.U.A. la Forest Park/Pennsylvania în anul 1933. La “Opera Naţională” din Bucureşti această lucrare a fost prezentată în ianuarie 2018.
iii) La Teatrul “Metropolis” din Capitala României s-a jucat în septembrie 2016 pentru prima oară piesa Amadeus scrisă de Peter Shaffer în regia lui Victor Ioan Frunză.
iv) În 1984 cucerea ecranele lumii filmul lui Milos Forman şi Peter Shaffer, Amadeus. Filmul cu 40 de premii dintre care 8 “Premii Oscar” este o dramă bazată pe ultima parte a vieţii lui Mozart, acţiunea desfăşurându-se la Viena la finele secolului al XVIII-lea. Este structurat, ca un flash-back al muzicianului complexat, Salieri aflat în competiţie cu genialul şi ambiţiosul Mozart. Salieri la bătrâneţe este vizitat de un preot pentru a se spovedi acestuia şi pe acel fond se derulează întreaga biografie mozartiană.
Putem spune că din disputa dintre cei doi mari muzicieni ai lumii – unul austriac şi celălalt italian – a câştigat Muza greacă Euterpe spre binele artei europene şi universale.
Autor Dan Mihai Bârliba
