”Surâsul prințului Mîșkin”, de Aura Christi, lucrare apărută anul trecut la Editura Ideea Europeană, este o selecție eclectică de texte scurte, eseuri pe teme diverse, și nu neapărat una de articole subsumate unei singure direcții.
Lectura este însă cu atât mai fascinantă cu cât autoarea, o reputată scriitoare, poetă, eseistă și jurnalistă română originară din Republica Moldova, folosește o paletă extrem de largă de cunoștințe aprofundate în domeniul literaturii și al filosofiei pentru a contura texte care rămân accesibile și cititorului obișnuit, nu doar elitelor cărora, în mod evident, li se adresează.
De la sensul vieții și piatra filosofală, evocate în eseul ”Despre drumul care e piatra”, la superba scriere ”Umărul Giocondei”, Aura Christi împărtășește cititorului din bogata sa hrană spirituală, din multele reflecții existențiale – și nu numai.
Aflăm că Eminescu, Blaga, N. Stănescu, Dostoievski, Pușkin, Țvetaieva, Rilke, Nietzsche, Unamuno, V. Woolf și alții se numără printre autorii ei preferați, ale căror texte le analizează și interpretează frecvent.
Un citat din ”Cum iubesc poeții” (”Iubindu-ți abisul, faci primul pas spre înțelegere”) ar fi, singur, în măsură să genereze discuții și interpretări ce s-ar putea întinde pe un tom întreg.
”Prizonierii Zeului”
Iar ”Prizonierii Zeului” este unul dintre cele mai tulburătoare și profunde eseuri pe care le-am parcurs vreodată, despre condiția creatorului de artă, dar și despre dualitatea spirit-materie, despre existența umană văzută prin prisma transcendentului.
”Ce este poetul, dacă nu un vrăjitor locuit de Zeu, instrument și om, în același timp?”, se întreabă retoric autoarea.
”Poezia ca oglindă a urcușului în spirit; Poezia ca poveste a eului absolut, murmurată de pe marginea trupului. Trup devenit prelungire a duhului”.
Unitatea spirit-materie există – și totuși, aparent paradoxal, există un resort al disjungerii din care se naște toată febra creatoare, alimentată deseori de suferința umană.
Sunt evocate lucrări de Nichita Stănescu și Mihai Eminescu, din care amintim două citate: ”Cascada lumii las-o să irumpă/În peștera flămândă-a sufletului meu” (Nichita Stănescu – Îndoirea luminii), ca și ”acel strigăt eminescian, despre care s-ar putea scrie rafturi de cărți” – ”Pe mine/Mie redă-mă”, din finalul Odei (în metru antic).
”Unde ne sunt visătorii?”
”Unde ne sunt visătorii?” este o meditație amară privind tendințele lumii contemporane, care evocă celebrul poem al lui Alexandru Vlahuță, dar poposește și asupra prezentului tot mai tehnologizat și lipsit de spirit.
Candoarea, ”acest dar superior”, ”această calitate rară” de care se bucură, adesea, ”copiii, sfinții, unii poeți și unii artiști”este văzută ca o nestemată de mare preț, dar aruncată la gunoi de contemporaneitate (îmi vine să zic precum mărgăritarele date la porci despre care vorbea Iisus, n.m.). (A se vedea ”Cultul prieteniei”).
Un citat foarte percutant din ”Pekin și o lecție de iubire”: ”Cred că la răscrucea la care se află omenirea, poezia s-a transformat într-un instrument de reumanizare a omului, asaltat de pericolul de a claca sub presiunea politicii corecte și a globalizării interpretate abuziv: ca ștergere a granițelor dintre identități și ca pulverizare a valorilor fondatoare ale umanității” (foarte adevărat și foarte actual, n.m.).
Tabletele din care este alcătuit acest volum reprezintă mai mult decât analize, sunt pilde menite să sporească înțelepciunea, dar și trăiri redate cititorului cu profunzimea și la intensitatea cu care au fost consumate.
Frecventele referiri la extrase religioase au anexate și interpretări deosebite, nu sunt simple trimiteri la Biblie sau alte texte bisericești.
”Surâsul prințului Mîșkin”, culegere de texte redactate cu îndemânarea, rigoarea și pasiunea unei scriitoare autentice, este și suită de eseuri, și critică sau analiză literară, și mini-tratat de filosofie, și prilej de reflecții asupra existenței, și sondare a psihologiei umane, și (uneori) jurnal de călătorie.
Și tocmai pentru că reușește să fie atât de multe lucruri, să acopere atâtea arii, fără a se cantona la o singură temă și fără să aparțină unui singur gen, îl recomand cu căldură cititorului dornic să savureze o asemenea experiență.
Autor: Mihai Gîndu
Citește și: O destinaţie frecventă – Sofia
