Trei sunt locaţiile britanice care au consemnat prezenţa oratorică a lui Nicolae Titulescu: Camera Comunelor şi Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale/ChathamHouse din Londra; Universitatea din Cambridge. Evoc acum discursurile pe care le-a rostit în aceste prestigioase săli în limba lui Shakespeare. În spaţiile respective am ajuns cu prilejul unor misiuni oficiale ca Şef al “Departamentului Relaţii Externe al Senatului României” sau al vizitelor particulare efectuate împreună cu soţia mea.
*Universitatea din Cambridge, 19 noiembrie 1930
Oratorul aflat în acea prestigioasă “Alma Mater” oferea distinsului public universitar o coerentă definiţie a păcii, structurată pe trei interogaţii însoţite de răspunsurile necesare: i) “Ce este pacea? Este ea un cuvânt? În asemenea caz asistăm la triumful păcii căci niciodată nu s-a vorbit aşa de mult de pace ca de la Marele Război (Primul Război Mondial – n.n.) încoace. S-a vorbit chiar atât de mult de ea încât unele spirite critice au asemănat pacea cu sănătatea: nu vorbeşti de ea decât atunci când eşti pe punctul să o pierzi.”; ii) “Este pacea, dimpotrivă, o simplă legalizare legală contra războiului? Şi în acest caz asistăm la o adevărată ascensiune a păcii organizate.”; iii) “Este, însă, pacea, mai presus de toate, o stare de spirit? În asemenea caz trebuie să recunoaştem în deplină sinceritate că spiritul pacific n-a înaintat cu acelaşi pas accelerat ca organizarea legală a păcii; ba trebuie chiar să recunoaştem că de câtva timp asistăm la un regres al spiritului pacific.”.
Răspunsul coerent şi realist din partea lui Nicolae Titulescu este următorul: “Ei bine, dacă pacea văzută prin prisma eternităţii este şi nu poate fi altceva decât o stare de spirit, ea este azi pe tărâmul realizării practice în acelaşi timp toate cele trei lucruri de care v-am vorbit. În adevăr pacea este azi o stare de spirit ca scop; o organizare legală ca instrument şi un strigăt al inimii, adică o expresie prin cuvânt ca mijloc de a implanta în conştiinţa universală imperioasele ei comandamente.”.
*Camera Comunelor, Londra, 3 iunie 1937
Oratorul îşi începe discursul cu un exerciţiu de captare a bunăvoinţei auditoriului: “Mă adresez membrilor Camerei Comunelor în engleză, fără a şti engleza. De aceea primele mele cuvinte vor fi acelea de a va solicita îngăduinţă. Dar întrucât cunosc foarte bine poporul britanic, nu voi cere îngăduinţa bazată pe spiritul creştin al milei, ci aceea bazată pe firea poporului britanic, o fire pe care eu însumi am simţit-o… Dacă vei face cea mai mică greşeală când te exprimi în franceză, francezul îţi va spune cu severitate: «Cum este posibil să nu ştii asta?». Pe de altă parte, când bâiguieşti câteva vorbe în engleză, englezul îţi spune: «Ce bine! Ştiţi asta.».”.
După aceea Nicolae Titulescu formulează câteva aserţiuni nemijlocit legate de vocaţia paşnică definitorie pentru gazda sa de pe malurile Tamisei: a) “Nu am văzut niciodată o imagine mai frumoasă a păcii ca aceea oferită de poporul englez în zilele de sărbătoare – oameni întinşi pe iarbă, îmbrăcaţi în haine viu colorate care îi fac să se asemene florilor.”; b) “Dumneavoastră, englezii, trebuie să vă convingeţi pe voi înşivă. Tăcerea înseamnă moartea tuturor acelor fiinţe născute pentru a fi fericite. Un cuvânt spus în prealabil poate preîntâmpina pericolul care le pândeşte.”; c) “Ce dovadă mai elocventă a măreţiei ţării dumneavoastră, a prestigiului Marii Britanii decât aceea de a ajunge la concluzia că o vorbă venind de la ea poate schimba faţa lumii!”.
*Camera Comunelor, Londra, 9 iunie 1937
În discursul susţinut de Nicolae Titulescusunt prezente câteva metafore. Mai întâi Marea Britanie este comparată cu un film “Kodak”deja expus, dar încă nedevelopat: “Eu văd deja fotografia, iar omul de rând o va vedea doar atunci când evenimentele îi vor permite developarea filmului.”. Apoi oratorul apelează la metafora unor piese de teatru declarând următoarele: “Marea Britanie trebuie să înţeleagă faptul că soarta ei este aceea de a scrie o piesă fie în două acte, fie în unul singur. În primul caz piesa va fi o tragedie. Primul act va fi război în Răsărit şi pace în Apus. În actul al doilea Marea Britanie şi multe alte puteri din Occident vor cunoaşte înfrângerea din partea unei Germanii a cărei putere va creşte de pe urma tuturor teritoriilor anexate sau a resurselor economice obţinute. În cel de-al doilea caz Marea Britanie va scrie o piesă într-un act. Ea va fi o tragedie. În această piesă Marea Britanie se va preocupa de intrarea ei într-un grup de puteri interesate în menţinerea păcii în Răsărit, iar meritul celei de a doua piese este că odată scrisă nu va fi niciodată jucată. Germania va fi prima care să recunoască faptul că împotriva unui asemenea grup de state ea va pierde războiul.”. Nicolae Titulescu declară în continuarea alocuţiunii sale: “Iată de ce vă spun: «Aveţi grijă de sovietici. Dacă nu îi aveţi cu voi înseamnă că îi veţi avea împotrivă.».”.
Ultimele cuvinte ale discursului reflectă o construcţie triadică referitoare la ţara-gazdă: “Democraţia engleză trebuie să se situeze în fruntea marii bătălii care începe în acest scop.”; “Democraţia engleză trebuie să salveze demnitatea fiinţei umane.”; “Democraţia engleză trebuie să risipească neliniştea cauzată de teama că dictatura se va răspândi dincolo de graniţele ei actuale, că ea se poate instala pretutindeni, în toate ţările pentru a ne răpi fiecăruia dintre noi principalul temei pentru care trăim – Libertatea.”.
Se cuvine să evoc un fapt neobişnuit legat de acest discurs: vrăjiţi de elocvenţa extraordinară a diplomatului roman, parlamentarii englezi au cerut – prin persoana lui Anthony Eden (1897-1977) – ca să fie repetat discursul rostit atunci în limba engleză!
*Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale, Londra, 9 iunie 1937
Cuvântarea lui Nicolae Titulescu conţine în partea introductivă următoarea confesiune: “Nu am venit astăzi aici pentru a face oratorie. Am ales deliberat un subiect foarte arid căci în spatele aspectelor sale tehnice este angajată cea mai mare luptă de idei din zilele noastre – lupta dintre vechile moduri de gândire şi ideile născute din suferinţele Marelui Război, lupta dintre izolaţionismul egoist şi orb şi internaţionalismul radiant şi generos.”. Oratorul continuă astfel: “Am ales deliberat acest subiect pentru a putea spune că acei ce luptă pentru distrugerea Societăţii Naţiunilor folosesc limbajul sprijinitorilor ei cei mai înfocaţi: «Vrem să schimbăm «Pactul» pentru a-l îmbunătăţi.» spun ei. Mulţi din cei care spun aşa ar face mai bine să devină ei înşişi mai buni în loc să îmbunătăţească «Pactul». «Biblia» nu trebuie schimbată pentru că oamenii sunt păcătoşi!”.
Doresc să evoc un episod redat astfel de către Nicolae Titulescu în memoriile sale: “Îmi amintesc că aveam gripă şi că Lordul Cecil (Edgar Algernon Robert Cecil of Chelwood, 1864-1958, om politic britanic, membru al Parlamentului între anii 1906 şi 1923 – n.n.) a aranjat ca şedinţele să aibă loc la mine acasă, în salon. De aceea «Foreign Office» a instalat acolo o masă rotundă acoperită cu postav verde. Eram foarte emoţionat că masa oficială în jurul căreia au loc dezbateri se afla în casa mea. Mărturisesc acum, după unsprezece ani că în cursul nopţii m-am dus de câteva ori ca să mângâi postavul acela verde! Cum să vă explic? Masa de conferinţă este pentru mine ceea ce este o pistă cu iarbă pentru un cal de curse!”.
La 4 martie 1882 vedea lumina zilei la Craiova Nicolae Titulescu, marele diplomat şi orator român care a înnobilat – prin prezenţele sale memorabile – multe săli vestite ale Europei, inclusiv cele din spaţiul englez, evocate anterior. Văzând politica externă românească din aceşti ani atât de imprevizibili şi de dificili, voi încheia articolul de faţă cu interogaţia retorică din titlul cărţii mele publicate în toamna anului 2014, care mi se pare deosebit de oportună: “Unde sunteţi, domnule Titulescu?”.
Autor Dan Mihai Bârliba
