Recent, romanul ”Solenoid”, de Mircea Cărtărescu, a fost inclus pe lista lungă, de 13 titluri, a prestigiosului premiu literar Booker International. Vă prezentăm mini-cronica noastră mai jos, cu mențiunea că este primul scriitor român înscris pe această listă a Booker. Cronica la ”Melancolia”, un alt roman al lui Cărtărescu, aici.
Romanul Solenoid, de Mircea Cărtărescu, a fost la vremea respectivă una dintre cele mai aşteptate lansări ale unui scriitor român. Ulterior, nu au întârziat să apară păreri pro şi contra, discuţii, controverse – cum era, poate, şi firesc. Mărturisesc că iniţial m-au pus pe gânduri dimensiunile romanului, deşi nu sunt genul care să se teamă de o lectură mai cuprinzătoare, în cazul în care este de calitate. Dar m-am gândit: „Dacă nu-mi place? Cum voi parcurge în jur de 800 de pagini?”. Ei bine, mi-a plăcut. E drept: au fost şi pasaje mai puțin atrăgătoare, au fost vreo câteva descrieri peste care se putea sări. Dar per ansamblu este un roman de care literatura autohtonă avea nevoie – prin originalitate şi prin mesajul pe care îl transmite. Fiindcă are un final incredibil, care „leagă” toate întrebările ridicate pe parcursul cărţii şi le oferă un răspuns, poate, neaşteptat – dar singurul răspuns posibil pentru oricine s-a întrebat, măcar o dată, „Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Care este sensul vieţii? Unde se termină cognoscibilul şi unde începe opusul său?”.
Iată impresiile pe care le-am notat imediat după lecturarea cărţii:
«În acest roman care îţi ridică nenumărate probleme, te lasă golit de energie, de suflu (însă nu şi fără răspuns, după cum veţi vedea la final), Mircea Cărtărescu spune undeva: „Sunt captiv în mintea mea, care e captivă în trupul meu, care e captiv în lume”. V-ar mira dacă aş spune că în această scurtă propoziţie se concentrează nu numai esenţa întregului roman (de altfel, unul de mari dimensiuni), ci şi o bună parte din filosofia universală? Să explic această afirmaţie care ar putea părea prea îndrăzneaţă. Suntem captivi în mintea noastră, fiindcă trecem totul prin filtrul raţiunii. Mintea noastră este la rândul ei captivă în trup, fiindcă suntem dominaţi de senzaţii, de contact tactil, de alternanţă plăcere/durere şi aşa mai departe. Trupul este captiv în lume fiindcă, după cum observă autorul, nu putem percepe decât trei dimensiuni, pe o scară care poate fi infinită, şi ca atare experienţa noastră este limitată, la fel cum o fiinţă care ar percepe doar două dimensiuni nu ar înţelege nimic din lumea noastră. De asemenea, este captiv în lume fiindcă tot ce înseamnă interacţiune (care ne macină şi ne schimbă profund) are loc în această lume. Dacă am fi eliberaţi, probabil am înţelege (care este răspunsul la întrebările care ne frământă). Dar suntem de trei ori captivi. Prin această prismă, observaţia autorului, pe care am încercat să o explic așa cum am înţeles-o, mi se pare genială.
Solenoid este un roman conceput sub forma unui fel de jurnal în care se intercalează numeroase elemente de fantastic, de oniric sau de imaginar care, combinate cu paginile de memorii ale autorului, dau o combinaţie inedită, punctată deseori de întrebări cu caracter de dilemă existenţială, de probleme ce trimit la filosofie. Este un roman greu, poate prea eclectic uneori, din care răzbat adesea imagini de coşmar (păstrându-şi originalitatea, autorul român pare a pendula deseori undeva între Kafka şi Cortazar), dar care oferă o lectură captivantă (mai puţin unele pasaje care ar fi putut fi eliminate sau îmbunătăţite) şi, mai presus de toate, are un final grandios, cu un mesaj unic. Are elemente care amintesc de o altă creaţie a sa, „Orbitor”, dar din punctul meu de vedere este mai bun şi mai complet decât acesta. PS: Mesaj care este: în această formă de existenţă, cunoaşterea la modul absolut, după care tânjim atât, este imposibilă. Deci lăsaţi la o parte acest obiectiv intangibil şi concentraţi-vă pe altul, mult mai nobil, sublim: iubirea. Iubiţi fără să vă întrebaţi, şi poate că veţi fi mai aproape de capătul drumului decât credeţi».
Autor Mihai Gîndu
