După o serie de romane care au explorat Bucureștii în perioada fanariotă sau interbelică, Doina Ruști revine la universul copilăriei ei – satul Comoșteni din comuna Gângiova. Roman autobiografic, ”Ferenike” este, însă, mai mult de atât, este o jurnalul unei deveniri – de la copilul care încearcă să pătrundă cu privirea tainele oamenilor și ale lumii, la scriitoarea care va releva aceste taine.
Povestea urmărește copilăria naratoarei de la vârsa de doi ani – anii primelor amintiri, până la evenimentul care îi va marca definitiv destinul – asasinarea tatălui. Fragmente din acest univers sunt prezente și în ”Fantoma de la moară” sau ”Omulețul roșu”, dar acum povestea este spusă de la un cap la altul, ca un fel de exorcizare a unui rău primordial.
Cu o mână sigură și cu un infailibil simț al detaliului, Doina Ruști creionează o lume fabuloasă în care evenimente istorice – instaurararea comunismului, aselenizarea sau venirea lui Ceaușescu la putere se îmbină cu elementele magice, pe care, de altfel, le întâlnim și în alte cărți ale autoarei.
Comoșteniul copilăriei ei este o lume pestriță și violentă, în care mituri străvechi și ființe supranaturale coexistă într-un univers în care comunismul apasă asupra vieților oamenilor, chiar și atunci când aceștia sunt fericiți.
S-a scris despre realismul magic din opera Doinei Ruști, și despre ecourile lui Garcia Marquez din scrierile ei. Dar eu cred că aerul magic din Ferenike este mai curând un amestec de Eliade și Ismail Kadare, cel din ”Aprilie spulberat”.
Ferenike este, fără să își fi propus asta, un manifest feminist.
Un prim argument este chiar numele fantomei care dă titlul cărții – femeia din Antichitate care se îmbracă în bărbat pentru a putea participa la Jocurile Olimpice. Numele ei ”fere – nike” – ”aducătoarea de victorie” arată că, pentru a obține ceea ce își dorește, femeia trebuie să renunțe la propria identitate.
”A renunțat la identitate, la nume. Mi se părea înrudită cu mine, în stare a se desprinde de tot. O vedeam alegând căi subversive ca să ajungă la visele mele. Era acea parte din mine, de luptătoare”
În plus, decizia naratoarei de a nu avea copii neagă principalul rol pe care societatea i l-a destinat femeii. Lumea în care naratoarea se naște este una în care, peste o societate tradițional-patriarhală se suprapune o lume nouă, cea comunistă, profund misogină. Alături de nazism, comunismul a redus femeia la rolul ei de a procrea și a transfomat refuzul de a îți accepta un astfel de destin într-o crimă. De aceea, la divorț, refuzul ei de a avea copii este principalul argument.
”Desigur, am auzit- o, a spus ea, referindu-se la mine, e adevărat, nu vrea copii, dar nu în general, ci nu vrea să aibă copii cu acest bărbat de care și divorțează. Nu-mi trecuse prin minte, nici nu am apreciat pe loc cuvintele ei, care erau ale unei ființe adaptate până în măduvă la realitățile unei lumi pe care eu nu o analizasem suficient. Știa exact ce consecințe avea o afirmație tranșantă, de genul că nu vrei sa faci copii. Ceea ce pentru mine nu era decât o dorință adâncă, trimisă în neant din 1967, devenise între timp o crimă națională”
Ca urmare, naratoarea se simte profund încorsetată de societatea căreia alesese să îi ignore regulile
”Nu puteam să fac un doctorat, nu puteam să public, nu puteam să plec de la post. Eram un sclav, într-o lume de sclavi, fără ieșire”.
Este acesta o formă de feminism? Desigur, și încă una autentică în care naratoarea refuză să își asume destinul care îi fusese hărăzit și decide să și-l făurească ea. ”Nu vreau să fiu ce zice lumea, vreau să fiu ce îmi place“.
Nu este de mirare că cel mai puternic personaj al cărții este o femeie – Mițulica, bunica naratoarei. Vestigiu al unei epoci apuse, în care familia ei fusese un reper al Comoșteniului, Mițulica continuă să conducă nu doar gospodăria, ci întreaga zonă. Oamenii îi spun ”Doamna” (într-o vreme când apelativul putea provoca probleme), o respectă și se tem de ea.
”Avea o gură pe care o mai aud încă – putea să omoare batalioane doar din vorbe, iar de-a lungul copilăriei mele îmi făcusem o listă cu persoanele care nu mai apucaseră să scoată niciun cuvânt după ce ea ridicase glasul peste dorințele ori nemulțumirile lor”
Tot ea este și protagonista celei mai tulburătoare scene din roman, care pare decupată dintr-o tragedie antică. Este momentul în care fiul ei este ucis, iar ea îl confruntă pe milițanul care supraveghease asasinarea lui.
”În fața morii era lume multă, iar în mijlocul ei milițianul Smeu, făstăcit, încerca să explice ceva. Mițulica îl mozolea cu nămol din șanțuri. Haina milițianului arăta ca un preș pe care cineva și-a șters ghetele.(…)Dând cu ochii de mine, Mițulica a întins degetul spre Smeu, nenorocitul ăsta, spunea ea hohotind, uită-te bine la el, să nu îl uiți”.
Scrisul Doinei Ruști este unul cu un puternic impact vizual, aproape cinematografic. Cuvintele sunt folosite pentru a crea imagini de forță, care rămân în memoria cititorului. Detalii, arome și obiecte, toate sunt prezentate cu minuțiozitate pentru a crea un cadru cât mai verosimil, peste care se suprapun elementele supranaturale.
Personajele sunt bine conturate, dar, la început, cititorul le cunoaște doar numele. Pe măsură de acțiunea se desfășoară, începi să pui cap la cap relațiile care se nasc și să înțelegi ce grade de rudenie există între ele. Este un mod al autoarei de a îl provoca pe cititor să rămână mereu în priză și atent.
Ritmul povestirii este și el interesant dozat. Dacă la început avem senzația unei lumi în care timpul are răbdare și în care locurile și oamenii sunt descriși cu lux de amănunte, pe măsură ce avansăm în lectură, ritmul se accelerează, pentru ca finalul să fie aproape un șoc.
”Partea cea mai rea a vieții mele începuse, iar eu aveam nevoie să trec prin multe să ajung Ferenike”
Ferenike este romanul unei deveniri și a unei asumări.
Cristi Nedelcu
